Viaţa în Ţãrile Române, putea fi una atrãgãtoare dacã erai un membru al aristocraţiei. În schimb populaţia obişnuitã ducea o viaţã caracterizatã în general de mizerie şi lipsuri. Cu toate acestea ambele categori sociale au fost expuse la fel de puternic în faţa pandemiilor. Foametea, rãzboaiele, fricile şi superstiţiile (chiar şi postul) oamenilor au înlesnit rãspândirea bolilor. Spre deosebire de Europa Occidentalã, în teritoriul Ţãrilor Române epidemiile au avut o evoluţie mai lentã pânã în secolul XIV. Din pãcate lipsa surselor istorice îngreuneazã abordarea istoricã. Marile epidemii s-au produs în spaţiul românesc prin contactul cu regiuni unde bolile apãreau frecvent. O astfel de regiune a fost Imperiu Otoman, unde epidemiile s-au manifestat violent pânã în secolul XIX. Dupã secolul XV epidemiile se instaleazã în spaţiul nostru şi cu greu au mai fost eliminate. În Transilvania secolului XVII ciuma a durat 25 de ani.
În lucrarea Scurtã Istorie a Dezastrelor Naturale Epidemii, cutremure şi dereglãri climatice, istoricul Lucian Boia ne oferã mai multe informaţii despre proporţiile flagelului: În Ţara Româneascã şi Moldova a fost o gravã epidemie în anii 1660-1661, urmatã de altele în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. () Dintre ele, cea mai puternicã a fost în 1738-1739 (în Transilvania au murit peste 40.000 de oameni). A rãmas în amintire mai cu seamã ciuma lui Caragea din 1813. Au murit atunci în Ţara Româneascã peste 70.000 de oameni. [Lucian Boia, Scurtã Istorie a Dezastrelor Naturale Epidemii, cutremure şi dereglãri climatice, Bucureşti, ed. Humanitas, 2020. p.25.]
Louis Roman vorbeşte în lucrarea sa Politica Ţãrii Româneşti în anii 1739-1831 şi inconsistenţa teoriei Depopulãrii despre bolile întâlnite în perioada discutatã. În studiul menţionat gãsim menţionate bolile cele mai întâlnite. Astfel printre epidemii, primul loc prin frecvenţã şi amploare, îl ocupã ciuma. Locul doi este ocupat de tifos, care a fãcut multe victime în rândurile târgoveţilor (în anii rãzboiului austro-turc de la sfârşitul secolului XVIII). Holera s-a dezlãnţuit in 1831. Combaterea epidemiilor este îngreunatã de superstiţiile existente, activ alimentate de vârfurile feudalitãţii, în scopuri de clasã atât prin organizarea repetatã a procesiunilor religioase, cât şi prin îndemnul de a se apãra de boli prin rugãciune. [Louis Roman - Politica Ţãrii Româneşti în anii 1739-1831 şi inconsistenţa teoriei Depopulãrii, Bucureşti, Centrul de multiplicare al Universitãţii din Bucureşti,1974, pp.8-10.] Totuşi pierderile nu trebuiesc supraevaluate.
Au fost luate mãsuri în epocã pentru a înlãtura epidemiile. Mãsurile sporesc în anii administraţiei condusã de Kiseleff (1829-1834).Aceste acţiuni duc la lichidarea ciumei şi a holerei. Aceste boli fãcuserã 127.170 de morţi în Ţara Româneascã. Migraţiile externe au existat. Populatia Ţãrii Româneşti diferã în funcţie de an:1739 -1 084 585; 1760-1 211 275; 1774-1 349 840; 1791-1 520 950; 1812-1 767 670; 1820-1 795 130; 1831-1 920 590.[ Ibidem,p40] Pânã în secolul XVIII în Ţara Româneascã şi Moldova ţãranii fugari erau înapoiaţi. În decurs de 92 de ani se stabilesc 100 000 oameni intre Carpaţi şi Dunãre. În anii 1740-1831, pe teritoriul muntean s-au refugiat 11 300 familii (circa 50 850 persoane). Exista douã perioade de depopulãri, anul 1742, apar treceri masive la sud de Dunãre şi anul 1813, moment în care mor foarte mulţi din cauza ciumei. [Ibidem, p35-39]
Pentru cã epidemiile apãreau la perioade scurte de timp şi decimau populaţia, efectele asupra psihicului erau puternice. Rãu înrãdãcinat, cu o recurenţã implacabilã, ciuma, în virtutea apariţiilor sale repetate, crea inevitabil în rândurile populaţiei o stare de nervozitate şi de fricã [Jean Delumeau, Frica în Occident Secolele XIV-XVIII O Cetate Asediatã, Bucureşti, ed. Art, 2020, p.154.]
Un medic din Marsilia ne prezintã şi simptomele ciumei:
Maladia începea cu dureri de cap şi vomismente urmate de o febrã puternicã. () Simptomele erau, în mod obişnuit, frisoane regulate, un puls scãzut, moale, lent, frecvent, inegal, concentrat, o îngreunare atât de mare a capului încât bolnavul şi-l susţinea anevoie pãrând a fi cuprins de o ameţealã şi o tulburare de om bãut, cu privire fixã, trãdând spaima şi deznãdejdea [Ibidem, p.159.]
Articol publicat în revista Atheneum.
