Credeam cã toatã lumea o cunoaşte pe Emilia Ţarinã. Acum realizez cã la noi în sat sunt puţini cei care îşi amintesc de ea.
Femeia a decedat de aproape patruzeci de ani. Cred cã mormântul ei a fost invadat de mult timp de vegetaţie sau, probabil, a fost sãpat pentru a fi înmormântat vreun mort mai recent acolo, iar crucea de marmurã albã a fost aruncatã cine ştie pe unde. Este un obicei la noi în cimitir. Mormintele mai vechi, neîngrijite de zeci de ani, sunt înlocuite cu altele. Se cautã mai ales, cele aflate în faţã. Şi mormântul ei era situat destul de aproape de intrarea în cimitir, alãturi de cel al tatãlui , care a fost preot. Mama şi fratele ei mai mic sunt şi ei înmormântaţi acolo.
În timpul vieţii se îngrijea cu conştiinciozitate şi evlavie de morţii ei. Planta panseluţe şi alte flori viu colorate , înveselind mormântul. Dar acum, cine sã mai vinã?
Biata femeie a fost condamnatã toatã viaţa la aşteptare. Şi-a aşteptat soţul, fost profesor de matematicã, dat dispãrut pe frontul de est în timpul celui de al doilea rãzboi mondial. Dacã nu a primit un anunţ oficial despre moartea lui, ea a sperat pânã în ultima clipã a vieţii cã omul trãieşte . Probabil a fost dus într-un lagãr, în Siberia, dupã ce ar fi fost luat prizonier. Nu a mai primit însã, niciodatã, veşti de la el.
Îmi amintesc şi acum de felul cum ne arãta, cu mândrie şi veneraţie ,tabloul de absolvire ,al soţului ei, pus în ramã, pe perete, la loc de cinste. Apoi ne recita Teorema lui Pitagora (Pãtratul ipotenuzei...) ca dovadã cã nu îşi pierduse memoria nici la vârsta înaintatã pe care o avea la vremea aceea.
A aşteptat sã-i revinã acasã tatãl, preot greco-catolic, din închisorile comuniste.
În ultima parte a vieţii a aşteptat veşti de la fiul cu care i-a fost binecuvântatã scurta cãsãtorie. Dar nici fiul nu a dat multe semne de viaţã pe la noi prin sat. Acesta plecase la Bucureşti sã îşi finalizeze studiile şi acolo a rãmas. S-a cãsãtorit la rândul lui, iar nora doamnei Emilia a adus pe lume un fecior cam de vârsta mea. Odatã a fost un mare eveniment când fiul şi nepotul au venit sã petreacã douã zile de vacanţã la noi în sat.
Eram copil şi-i duceam un litru de lapte, seara, de douã ori pe sãptãmânã. Bunicii mei aveau vaci pe vremea aceea. Întotdeauna ne servea cu prãjituri şi ne poftea sã rãmânem la televizor.
În noaptea asta am visat-o pe doamna Emilia Ţarinã. Se fãcea cã eram medic militar, iar doamna şi-a pierdut ambele picioare din cauza unei mine. Stãtea în pat, cu picioarele amputate şi îşi exprima dorinţa, cu putere de lege, mi se pãrea mie. Voia ca pânã la sfârşitul rãzboiului sã fie amputat piciorul teafãr al unui alt rãnit şi sã-i fie transplantat ei. A precizat cã nu îi pasã dacã celãlalt pacient supravieţuieşte sau nu operaţiei. În vis, cererea ei mi s-a pãrut pe deplin justificatã şi realizabilã. M-am trezit transpiratã şi fericitã cã nu sunt medic militar.
Ieri am fost la cimitir, la sãrbãtoarea Pomenirii morţilor. Regret cã nu i-am cãutat mormântul! O sã aprind o lumânare pentru sufletul dumneaei.
