Zmãoaica! Aşa îi spuneau mamei, rudele, mai spre bãtrâneţe. Şi asta nu era o jignire ci o laudã. Apreciere pentru modul în care reuşise sã supravieţuiascã şi sã treacã prin viaţã: dârzã, mândrã, hâtrã! Era prin 1969 când se despãrţise prima datã de tata. Nu plecase de la el aşa de florile mãrului! De fapt nici nu plecase ea ci veniserã rudele sã o ia dupã ce auziserã ce pãţise. O bãtuse tata o noapte întreagã! â€ţFãcea pauze doar sã se odihneascã†povestea mama. O bãtuse pentru cã îndrãznise, atunci când el nu era acasã, sã dea cu împrumut unui vecin maşina de bãtut porumb. Maşinã care de altfel o avea de zestre de la pãrinţii ei. Nu se lãsase aşa uşor convinsã sã o dea, cã-l ştia pe tata cât de cusurgiu şi gelos era. Trãia cu el de 11 ani! Vecinul insistase atât încât reuşise, cum-necum, sã o înduplece pe mama. Seara când s-a întors tata de la muncã, dupã o trecere pe la bufet, şi a auzit maşina huruind a început sã turbeze. Sigur era maşina noastrã pentru cã nu mai avea nimeni prin zonã iar de la noi nu avea cum sã se audã pentru cã porumbul nostru era deja în pod, sub formã de boabe. Bufetul în vale, Rugineni â€" satul nostru pe deal, maşina rãsuna, dealul clisos, destul de abrupt, în care-ţi rãmâneau încãlţãrile atunci când ploua, i s-a pãrut tatei vale în dorinţa de a ajunge mai repede! Încã de la poartã a început cu înjurãturile: dumnezei, altare, cruci şi alte injurii legate de bisericã pe care le combina cu termeni în care-şi expunea gelozia şi pe care nu-i mai reproduc. Apoi a încuiat-o într-o camerã şi... dupã cum am menţionat mai sus! Mama ţipa de durere în casã iar Nana â€" sora tatei - ţipa prin curte:
- Sãriţi oameni buni cã o omoarã Aurel pe Diamanta!... Sãriţi!... Arde!... Apã!... Toate variantele le-a încercat mãtuşa â€" chiar şi fluierãturi, povestea mama - dar nu era nici un bãrbat în mahala dispus sã se punã cu tata.
Nu a venit nimeni în ajutorul ei nici mãcar vecinul cãruia îi împrumutase maşina şi care afirmase: â€ţlasã cã mã descurc eu cu Aurel când o veniâ€. Cine îndrãznea? Tata fãcuse puşcãrie aproape doi ani pentru cã-i dãduse lui frate-sãu cu barda-n cap! Nu-şi risca nimeni viaţa!
Sã mai spun despre oţetul pe care i-l oferea tata atunci când mama, bãtutã precum cânepa înainte de a fi meliţatã, îi cerea apã!?
Dimineaţa când i s-au risipit aburii bãuturii şi a vãzut-o pe mama vânãtã, cu capul cât baniţa şi cu mâna ruptã, a început el sã plângã. Îi degeraserã degetele de la picioare în Balta Brãilei, la tãiat stuf, pentru cã atentase la viaţa unchiului şi nu-l încânta o nouã încarcerare. S-a mai liniştit când mama i-a spus cã nu face plângere la Miliţie. Ar fi rãmas cu patru copii mici nu cu unul cum rãmãsese în urmã cu ceva ani când tata fusese luat în detenţie; şi care ar fi fost viaţa ei când s-ar fi întors?
Istoria cu barda începuse de la o salcie. Bunicu stãpânise vreo douã hectare de pãmânt în dealul Rugineniului pe care l-au moştenit cei doi fii; fetele - şapte la numãr au primit ca zestre pãmânt prin alte locuri. Partea din vale a luat-o unchiul Vasile care era mai mare iar partea din deal, pe care se afla casa pãrinteascã, tata cã era mezinul. Chiar dacã la colectivizare mai primiserã şi alţi sãteni loc de casã din moştenirea lor, cei doi fraţi rãmãseserã vecini cu terenul. La hotarul dintre ei se aflau douã sãlcii bãtrâne, scorburoase care-i aminteau, probabil, tatei de copilãrie. Într-o iarnã unchiul Vasile a venit cu doi dintre bãieţi şi a început sã taie una dintre sãlcii, cu toate cã erau destui salcâmi prin zonã. Cum din casa noastrã se vedea, atunci când copacii erau desfrunziţi, pânã în vale la şoseaua naţionalã, tata i-a vãzut. A fãcut treişpe-paişpe o vreme prin casã, mirându-se ce face cu salcia cã multã cãldurã nu dã atunci când arde, apoi i-a spus mamei: â€ţdacã se apropie şi de cealaltã, mã duc la ei!†Şi s-a dus! Cu barda! A avut totuşi grijã ca â€ţlovitura†sã nu fie â€ţcauzatoare de moarteâ€.
Dar sã revin la subiectul principal. Tata, care se pricepea la multe, a crezut cã o poate face şi pe doctorul cã tot avea un unchi felcer pe la Mãcin şi i-a pus el în atele mâna pe care i-o rupsese mamei. Se temea cã la spital l-ar fi luat la întrebãri autoritãţile nu numai despre mâna ruptã dar şi despre umflãturile şi vânãtãile de pe corpul mamei. Fractura ar fi putut sã o scuze printr-o cãzãturã dar capul umflat şi tot corpul vânãt nu!
Cum din punctul lui de vedere problema era rezolvatã şi-a vãzut de treabã. Începuse perioada altoiurilor şi cum el era specialist demarase naveta cu bicicleta în satul de baştinã al mamei unde tocmai se plantau viile nobile. Evident rudele mamei, atunci când îl vedeau, îl întrebau: â€ţce face Diamanta?â€. â€ţCu copiii, acasã†rãspundea tata. Cum la lucrãrile agricole respective mai participau şi alţi consãteni de-ai tatei, au aflat neamurile, dupã un timp, ce pãtimise mama şi atunci s-au mobilizat.
Într-o searã zgomotul unui camion ce pãrea cã nu mai reuşeşte sã urce dealul Ruginenilor, fiind primul vehicul ce se încumeta la o astfel de aventurã prin anii aceia, tulbura liniştea nopţii prelungind în acelaşi timp agonia tatei care intrase în panicã încã de când auzise primul huruit de motor. Ştia cã fiul celei mai mari surori a mamei era proaspãt şofer la CAP. Cu toatã surescitarea aşteptãrii a avut totuşi tãria sã spunã:
- Sosesc ai tãi!
Şi aşa a fost!
Când fraţii şi cumnaţii mamei au intrat pe uşã, tata o sfeclise deja. Credea cã veniserã sã-l batã! S-a relaxat niţel când a vãzut cã-s paşnici şi a dat-o pe glume â€" cã se pricepea - când a remarcat cã mama nu are de gând sã-l pãrãseascã. â€ţCum sã lase copiii! Unde sã se ducã? Pe capul cui sã stea?†le rãspundea ea rudelor care insistau. Tata parşiv, când s-a vãzut cãlare pe situaţie, pentru a avea un avantaj în faţa ei mai târziu, a spus: â€ţ faceţi cum vreţi, eu mã spãl pe mâini ca Pilat din Pont!â€. Mama când a auzit expresia, a luat foc. Şi-a lut repede câteva haine şi pe mine, care tocmai mã trezisem şi începusem sã plâng - speriatã probabil de mulţimea persoanelor necunoscute - şi a plecat. Degeaba a ieşit tata dupã ea şi a început sã se vaiete şi sã-şi frângã mâinile, sã aminteascã de cei doi copii care dormeau, de bãiatul cel mare care era la şcoala specialã de surzi… mama nu s-a mai uitat înapoi.
Aşa am ajuns la unchiul Dumitrache şi mãtuşa Smaranda, sora cea mai mare a mamei. Cum între ele era o diferenţã de 15 ani mãtuşa mai avea acasã doar pe fiica cea micã - Elena - care era deja domnişoarã. Ceilalţi copii ai lor aveau propriile case, erau cãpãtuiţi cum se spune. Prima grijã a rudelor a fost sã o trimitã pe mama la spital la Galaţi sã-i vadã mâna a cãror oase deja se prinseserã. Dar se prinseserã strâmb dupã atelele pe care i le pusese tata. I-a rupt-o doctorul din nou ca sã o poatã aşeza cum trebuie. A suferit mama o durere mai mare ca la prima fracturã.
Rusanda â€" educatoarea
La cât timp, nu ştiu, a venit tata şi m-a recuperat de la Oancea! Spera cã mama singurã fãrã nici un copil va reveni acasã la Rugineni. Nu a aşteptat prea mult întoarcerea ei, descurcãreţ cum era ne-a fãcut repede rost de o altã mãmicã. O tânãrã domnişoarã care fusese repartizatã ca educatoare la grãdiniţa din sat. Aşa am beneficiat şi noi de jucãriile, specifice vârstei, existente pe vremea respectivã! Nişte muţunachi din cârpã! Tata urât nu era dar cât şarm o fi avut de a reuşit sã o cucereascã şi sã o determine sã se mute la noi!? Sigur s-a dat drept victimã: soţ pãrãsit rãmas cu trei copii. Oricum, probabil, de noi avea grijã Nana şi bunica.
Nici nu ştiu dacã amintirile mele despre ea sunt chiar ale mele sau doar am reţinut din poveştile de mai târziu ale mamei; aveam pe atunci doar trei ani. Nu ştiu nici dacã idila tatei o fi durat un an şcolar sau doar un trimestru dar îmi amintesc cã atunci când a venit odatã mama sã ne vadã eu am plecat repede la bunica. Atunci, cicã aş fi spus: â€ţam luat bumboanili nebunii şî am fujitâ€. Probabil asta era pãrerea soacrei despre norã, pãrere pe care doar mie reuşise sã mi-o inoculeze pentru cã fraţii mai mari nu s-au comportat ca mine.
Cum sentimentele unui copil nu pot fi schimbate definitiv într-un timp scurt şi doar prin vorbe, şi eu am revenit la vechile simţãminte dupã o vreme. Revãd şi acum dimineaţa când, în picioare pe un scãunel, priveam pe geamul deschis de la bucãtãria bunicii în grãdina ce o avea amenajatã în care tronau vrejurile castraveţilor întinse pe araci şi frunzele imense ale crinilor de toamnã şi, vãzând-o pe mama, am exclamat miratã:
- O viiniit maamiicaa! Apoi am întins mâinile spre ea.
Mama surâzând m-a luat de subţiori ca sã mã scoatã pe geam. Bunica, care era cu mine în cuhnie, a intervenit repede înhãţându-mã de picioare dar eu eram deja prinsã de gâtul mamei. Dupã câteva balansãri când înainte când înapoi în funcţie de insistenţele celor douã, şi dupã un schimb de replici, într-un final am rãmas fericitã în braţele celei care îmi dãduse viaţã. Nu cred cã bunica nu dorea sã-mi dea drumul pentru cã m-ar fi iubit mai mult decât mama ci mai degrabã îi era fricã de repercusiunile tatei.
Ajunsã din nou la tuşa Smaranda, vara Elena se distra pe socoteala mea, ameninţându-mã cã se duce cu toporul sã o taie pe Rusanda, iar eu începeam sã plâng de supãrare. Chiar încercam sã o opresc când se prefãcea cã pleacã spre Horincea sã-şi punã planul în aplicare! Sper cã nu-şi dãdea seama cã pe lângã supãrarea mea, care copil fiind îmi închipui cã mã ataşasem de vremelnica mea fostã mamã, cea a mamei era mult mai mare, probabil. Ce mamã vrea sã-şi vadã copilul plângând de grija altei mame?!
