În ziua de 31 martie 1944, şcoala a fost închisã. Armata sovieticã pãtrunsese în nordul ţãrii. Se anunţa cã Bucureştiul va fi bombardat. A doua zi dimineaţa maicã-sa i-a urcat, pe el, pe Vlad şi ce bagaje au mai încãput pe lângã ei, într-un automobil negru cu perdeluţe la geamurile laterale şi i-a trimis la Sinaia. A venit şi ea a doua zi cu acelaşi automobil dar însoţit şi de o camionetã în care a adus cele mai valoroase obiecte pe care le aveau la Bucureşti.
Au avut atunci cea mai lunga vacanţã, pânã în octombrie. Iniţial le pãruse rãu cã au pãrãsit capitala dar când pe 4 aprilie au auzit despre distrugerile fãcute de raidurile avioanelor americane asupra Gãrii de nord şi a cartierului Griviţa au început sã-i compãtimeascã pe cei loviţi de bombe. Dupã Bucureşti a urmat Ploieştiul cu rafinãriile şi rezervoarele de petrol ce alimentau armata germanã. Aceasta se afla în România încã de când generalul Ion Antonescu preluase conducerea ţãrii.
Mãtuşa Olga calmã, ca şi când nimic nu se întâmpla, îi asculta zilnic la materiile de şcoalã. Dar de la o vreme, pe lângã acestea, începu sã le predea şi lecţii de limba rusã.
- Ţara arde şi…ţie îţi arde de limbi strãine! Spuse iritatã Niculina Stãncescu.
Era prima datã când o auzea pe maicã-sa ridicând tonul la tanti Olga. Dar aceastã remarcã nu a descurajat-o pe mãtuşã care a continuat:
- Trebuie sã ştie limba viitorilor ocupanţi!
- Or sã ne ocupe ruşii? Nu auzi cã aviaţia americanã ne bombardeazã!
Mãtuşa surâzând ironic îi dãdu replica:
- Şi crezi cã ne vor ocupa americanii?!
La 15 iunie când şcoala ar fi trebuit sã se termine de drept, mãtuşa a lãsat-o mai moale cu sarcina de pedagog. A continuat totuşi cu limbile strãine. Limba francezã era singurul obiect la care Grig stãtea prost. Promovase prin bunãvoinţa profesorilor, sau poate prin intervenţia maicã-sii. Mãtuşa îl citea cu intonaţie şi în original pe Baudelaire. I-a repetat atât de des ,,Ţiganii cãlãtori†încât o ştie şi azi pe de rost în francezã, dar cam atât, sau poate şi un pic din ,,Mortul veselâ€. Când mãtuşa îi recita, se oprea din când în când şi-i traducea câte un cuvânt sau un întreg vers pentru a-l înspãimânta sau încânta, dupã cum era cazul, dar tot nu a reuşit sã-l ambiţioneze sã-nveţe franceza. Vlad, care-l însoţea la Sinaia, era mult mai bun ca el la limbi strãine, şi când avea chef îi ţinea isonul mãtuşii, dar se plictisea repede.
Lui Grig îi plãceau mai mult ,,Cântice ţigãneşti†ale lui Miron Radu Paraschivescu.
<
Poci, tu, vântule, sã treci, cã focul lor n-o sã-l seci, şi nici lacrãmile lor,
dupã Ricã din Obor ! (…)
Şi-avea ochii de migdale, de cãtau la el cu jale; şi-avea ghiersul cântãtor, de cãtau la el cu dor,
Ricã â€" fante de Obor. (…)
Şi cum venea într-o searã seninã, de primãvarã, un ţigan mai mãrunţel se tot da pe lângã el:
,,Dã, bã Ricã o ţigare !â€
Când cãta prin buzunare, parşivul, cu mâna scurtã, i-a bãgat cuţitu-n burtã.
Ricã s-a-ndoit niţel, da l-a muclit pe mişel, de-a sunat şi baba-n el. (…)
Ricã s-a lãsat pe vine şi s-a-ntins pe îndelete, rezimat de un pãrete. (…)
Şi când a sosit Salvarea din el mai ardea ţigarea. (…)>>
Cum se fãcuse remarcat în cadrul liceului la trânte îşi închipuia uneori cã se identificã cu personajul din ,,Balada lui Ricã†cu toate cã nu-şi dorea sfârşitul acestuia.
