Mã fascinau cele douã gãuri pe care le avea tata în stern ce pãreau fãcute de o puşcã cu douã ţevi. În copilãrie, mã jucasem deseori, vara când îl vãzusem dezbrãcat, punând degetele în scobiturile respective. Interogat în privinţa lor îmi povestea cã fusese împuşcat în armatã de o spioanã paraşutatã în zona în care patrula el. Tata, conştiincios, trãsese mai întâi în aer, pentru a o soma, iar ea direct în pieptul lui. Norocul tatei cã respectiva ratase inima cu doi milimetri! Aşa i-au spus medicii. Ghinionul ei cã a fost prinsã de colegii de patrulã ai tatei avertizaţi de focul de somaţie; arma ei avea amortizor. Evenimentul se petrecea prin 1952.
Iarnã, zãpadã, paraşuta albã pentru camuflaj … erau imaginile formate pe când îmi povestea tata. Abia acum mã gândesc cã am exclus, din peisajul imaginat, roşul sângelui pe strãlucitoarea nea.
La proces, respectiva i-a şoptit tatei cã l-ar fi fãcut un om bogat dacã nu trãgea focul de avertisment.
Venise oare sã-şi dezgroape averea!? Moştenise poate â€ţzestrea domniţei Raluâ€! Fabula tata!? Oricum semnele din pieptul lui existau!
Când te gândeşti cã, pe atunci, bieţii români aşteptau cu disperare venirea americanilor!
