Aporia
Tainicele mele gânduri, din fãptura ce o port,
îmi remodeleazã anii, cei trecuţi şi cei ce-aşteaptã
cãtre drumuri netezite, paşi cuminţi ce se îndreaptã,
înspre camera luminii, fãrã prea mare efort.
Dupã-atâta vreme gândul, a mirare se frãmântã;
de te-ating, pare cã cerul mi te-a-ncremenit în suflet,
timpul a trecut de-atunci, fãrã grabã, fãrã umblet
şi iubirea prinde aripi, cu halou galben de sfântã.
Fericit îmi e cuvântul, lacrimi are bucuria,
peste ochii tãi plãpânzi, degetele se frãmântã,
inima din foc se-aprinde, harul parcã ne descântã,
spulberându-se-n neant, umbra vieţii, aporia.
|
