Peste un vârf de piatrã, apusul lin de soare
şi peste aspre cremeni,rãzleţele zãpezi.
Deasupra lor, o lunã, mai albã-n depãrtare
şi-un cãlãreţ, se-aratã în goanã, dacã-l vezi.
Iar calul sãu puternic picioarele-şi întinde,
peste tãrâmul lunii, în salturi fermecate
şi strãlucirea-n astru din urmã parcã-l prinde,
şi fuge, fuge-ntruna pe luna jumãtate.
L-aş întreba în doarã pe cãlãteţul lui,
dacã ar vrea sã-mi lase un semn rãtãcitor,
poate m-ar lua viteazul, în drumeţii hai-hui,
sã cãutãm pe lunã doar apã de izvor.
Şi câte-n lunã şi mai câte-n stele
şopti-va-mi la ureche, viteazul cãlãtor!
Cuprinsã-n vis de dorurile mele,
mã voi lãsa purtatã, pe lunã, într-un zbor.
