*Goana
De ce-aleargã oare omul dupã glorie şi falã, nu ştie cã-s trecãtoare, şi se schimbã în povarã? De ce se zbate în neştire ca sã capete renume, crezându-se mai presus decât oricare din lume? Şi ce folos i-aduc averea, bogãţia tot mai mare, când la fel ca şi sãrmanul, viaţa lui e trecãtoare, iar din el ce se alege dacã a fost un om avut? Tot într-o groapã-ntunecatã, nişte oase şi atât.
Se grãbeşte parcã vrea neapãrat sã fie primul peste tot, în orice loc, habar nu are cã e prins în cel mai malefic joc, pe scena lumii sub privirea beznei care stã la pândã, sã-l prindã în plasa-i deasã, de luminã sã-l ascundã şi anii trec, viaţa se scurge şi când ajunge la sfârşit, nu mai ştie nici de unde şi nici pentru ce-a venit.
*Suntem pe ultima treaptã
Cât haos, cât plâns ne aşteaptã, cât gol de speranţã lipsit, bezna se lasã, se-ntinde, spre lume, spre noi se îndreaptã, de glezne, de tãlpi ne cuprinde, cât chin pentru un singur sfârşit. Suntem pe ultima treaptã, de ce e totul aşa de grãbit? Nicio luminã nu se aprinde,
nu suntem pe calea cea dreaptã, cine trãdeazã şi ne vinde, ce duşman sau prieten ipocrit? A amuţit orice voce înţeleaptã, orice speranţã din noi a murit, ne luptãm pentru merinde, din cer n-auzim vreo şoaptã, doar pâcla beznei se întinde peste sufletul lumii-mpietrit!
*Ce are a-mi spune lumea din ce eu nu aş cunoaşte?
Ce are a-mi spune lumea din ce eu nu aş cunoaşte? Misterul nepãtruns care-n suflet mi se naşte? Ce mi se-aratã oare cã lumea îmi mai poate spune? Lumea?! Un loc nebun de joacã al minţilor nebune, un ţarc cu ziduri nalte, un soi de labirint, unde nebunii-s regi şi regii-s cei ce mint. M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume dacã nu vreau avere, putere sau renume? Ce poate-mi lumea spune din ce eu nu aş cunoaşte? Misterul veşniciei ce-n moarte doar se naşte? Închisã-i poarta lumii, cu-al ei imens zãvor, oricum n-aş vrea sã intru, de lume nu mi-e dor, prefer sã stau deoparte, trãind povestea vieţii lângã cea care îmi este scânteia frumuseţii. Prinos doar de iubire, aceasta–mi dã ea mie şi darul fãrã seamãn de-a scrie poezie. Cu-a florilor naiadã, cu ea mã împleteşte cea care-mi este soaţã şi care mã-nsoţeşte. Şi ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastrã, lumea batã-n voie în geamul din fereastrã, am stat în lumea largã, dar ne-am retras dintr-ânsa, Cã-i pentru noi strãinã, de prea mult rãu pãtrunsã. Acum la noi e toamnã, suntem deja cãrunţi, nu plângem de-a lor lume unde suntem mãrunţi, nepãsãtori de pompã, de flamuri şi blazon, lãsãm pe alţii-n faţã sã urle-n microfon. Nu mai e pânã-n iarnã, deja-i suntem în prag, încãrunţiţi la tâmple, mi-e dragã şi-i sunt drag, ne place doar natura cu florile-i pe câmp, dar nu ne place-al lumii suflet mizer şi tâmp, ne plac şi muzica şi poezia acelor clasici mari, dar ei n-au loc în lumea plinã de cocalari. Ce-mi poate spune lumea, fãrã ca eu sã ştiu? Are vreo noimã lumea, mã face ea mai viu? Mai bine-mi vãd de treabã şi mã dau deoparte, o mare de-ntuneric de lume mã desparte, acum am altã lume unde vreau sã rãmân, alãturi de cea care mã face-a fi mai bun. Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aş cunoaşte, misterul nepãtruns ce-n suflet mi se naşte? Nimic nu are nouã lumea a ne mai spune, lumea-i doar loc de joacã al minţilor nebune, acum ne pregãtim pentru Sfintele Paşte, sã primim Lumina, cea care ne renaşte!
*Bocet
Când prin mine curge seva norilor purtaţi de vânt, duc cu mine oare febra vremelnicului legãmânt de-a renaşte pentru-a fi, umbrã-ntinsã pe câmpii, sub ploi ce cad pe îndelete sã adape-ncet pãmântul, pãmântul crãpat de sete peste care-a trecut vântul? Au nu sunt parte din naturã, natura asta care-ndurã toat-aceastã greutate a unei lumi ce-i stã în spate şi-o seacã şi o goleşte şi parcã nu se mai opreşte, încã tot mai nesãtulã? Cine-ar mai putea opri al naturii noastre chin, pricinuit fãrã mãsurã de lumea tot mai nesãtulã, ce nu e parte din naturã şi e parcã tot mai plinã de otravã şi venin şi mai lipsitã de luminã? Şi eu ce-aş putea sã fac când prin mine curge seva norilor purtaţi de vânt? Sã duc cu mine oare febra vremelnicului legãmânt de-a mã naşte pentru-a fi într-o pãdure oarecare un copac ucis de om, nu de stihii, tot mai ucis, veac dupã veac?
