O, cer tãcut!
...
Totul se stinge, rând pe rând, luminile pier,
Focul vieţilor moare, lumina lumii dispare,
Cele veşnice sunt trecute toate-n efemer,
În munţi, pustnicul orb s-a pus la culcare!
....
Dreptatea lumii umblã scãldatã-n sânge,
Flori albastre şi roşii din setea rãzbunãrii rãsar,
Lumea rãmâne lutul ce-atârnã greu la cântar,
Pe cruce uitat, un Crist vede totul şi plânge!
...
Avem nevoie de cer mai mult ca oricând,
Dar lumea se duce iar cerul rãmâne tãcut,
Totul se stinge, rând pe rând, luminile pier,
Omul rãmâne doar vis, iar Paradisu-i pierdut!
...
Ceru-i tãcut pentru fiinţa ce priveşte-napoi,
Nu-i nimeni acolo, doar stele şi gol infinit,
Nimeni n-aude strigãtul ce-n lume-a-nflorit,
Pentru cã cerul cu toate-ale sale e-n noi !
|
