Florile vieţii
...
Şi totuşi, am îndrãznit amândoi sã ieşim în larg,
Spre orizontul unde nu ştim ce ne-aşteaptã,
Coabia se-nalţã, a velei pânze trag,
Pe-a vîntului fermecãtoare, foşnitoare şoaptã,
De-abia acum noi trecem al vieţii noastre prag
Plutind uşor pe valul preschimbat în treaptã!
...
Hai, prinde-mã de mânã, sã-mbrãţişãn catargul
Ce poartã suflul vieţii dincolo de zare,
Cântã dar sirene pe-albastru-adânc de mare
Pe care albatroşii şi-au întins şiragul.
Prinde-mã de mânã şi sã zburãm spre soare,
Spre vastul orizont, spre vasta depãrtare,
Cât vântu-şi ţine şoapta suflând în vela mare!
...
Sirenele cânta-vor, dar vom rãmâne surzi
La cântul lor viclean, ne tragã în adânc,
Ne stropeascã marea, rãmânem veşnic uzi,
Cã-n amândoi e-un suflet nevinovat, de prunc!
...
Ştiam cã drumu-i greu, cã marea-i tumultoasã,
Însã am îndrãznit, şi-om îndrãzni mereu,
Fi-vor poate furtuni, sã fie, nu ne pasã,
Cât suntem împreunã noi suntem acasã
Şi cât suntem acasã, cu noi e Dumnezeu!
...
Eu ţi-am pãstrat în suflet un buchet de flori
Sã-ţi fie darul meu de dulce dimineaţã,
Sã simţi cã lângã mine viaţa e mai viaţã
Şi soarele-i în tine când ceru-i plin de nori!
|
