Autor:	Nicu Hăloiu ( Nicu Hăloiu ) - [ PROZA ]
Titlu:	Destin

Destin ... De cele mai multe ori, aspectul destinului depinde în foarte mare mãsurã de alegerile noastre. Însã, uneori, conexiunile cu ceilalţi determinã o anumitã configuraţie a destinului, care în cele din urmã ne poartã â€"cu sau fãrã voia noastrã-cãtre scopul aflat undeva în viitor pe axa timpului. John nu şi-a cunoscut tatãl. Mama sa l-a dat spre adopţie când de-abia împlinise doi ani. Pãrinţii adoptivi erau oameni simpli, fermieri într-o comunitate destul de izolatã, undeva în Texas. Ajuns la vârsta de douãzeci de ani, lipsit de orice perspectivã şi condamnat la o viaţã anostã, plinã de lipsuri, John a ales sã se înroleze în armatã, mai ales cã era un bãrbat atletic şi destul de curajos. Viaţa de militar i se potrivea ca o mãnuşã. Îi plãcea instrucţia, disciplina şi simplitatea vieţii cazone. S-a adaptat repede iar rezultatele nu au întârziat sã aparã. A fost avansat la gradul de sergent şi propus pentru West Point, şcoala de ofiţeri activi ai armatei SUA. Dupã patru ani, ca tânãr sublocotenent pãrea cã destinul îi surâde pentru prima datã. Într-o searã, aflat la un birt destul de spãlãţel din preajma unitãţii la care fusese repartizat, a cunoscut-o pe Nataşa, o rusoaicã frumuşicã şi vorbãreaţã, de care s-a simţit atras irezistibil. Dupã câteva pahare de whiskey bãute împreunã, au decis sã se ducã la motelul din apropiere pentru a-şi stinge focul trupurilor tinere şi pofticioase. Nataşa a luat sticla cu whiskey rãmas, spunând cã le prinde bine, aşa, ca ”aperitiv” înainte de ”felul principal”. Ajunşi în camera de motel, John s-a dus la baie. Nataşa a turnat bãutura în paharele gãsite pe tava de pe mãsuţa din faţa patului. Apoi, cu o mişcare dibace şi discretã, a pus o pastilã în paharul pregãtit pentru John. ”Eşti pregãtit, dragul meu”? l-a întâmpinat ea pe John, care tocmai ieşise din baie. ”Hai sã bem câte un pahar de whiskey. Eu beau pentru seara asta. Tu”? ”Eu beau pentru tine”, rãspunse John zâmbind. Deşi un bãrbat atractiv, John era conştient de faptul cã în realitate, uniforma de ofiţer juca rolul de magnet pentru fete. Peste câteva minute, o toropealã ciudatã i-a cuprins întreg trupul şi lungindu-se pe pat, a cãzut într-un somn profund. Nataşa l-a ciupit de câteva ori, verificându-l. Apoi a format un nr. de telefon. În câteva minute au intrat în camerã doi bãrbaţi cu o targã. Aceştia l-au luat pe John şi l-au transportat cu o ambulanţã la o unitate spitaliceascã privatã. Acolo, într-o rezervã cu douã paturi, pe unul din paturi era întins un bãrbat în jur de 70 de ani. Pe celãlalt a fost aşezat John, care continua sã doarmã adânc. În câteva minute a intrat un medic anestezist, care i-a fãcut lui John o injecţie în coloanã, pentru anestezie totalã. Amândoi pacienţii au fost duşi în sala de operaţie. Dupã câteva ore, erau înapoi în salon, cu perfuzii. John s-a trezit şi a început sã priveascã nedumerit prin încãpere. A intrat o asistentã şi i-a întrebat cum se simt. Pacientul celãlalt, mai în vârstã, a rãspuns cã se simte bine. John a întrebat: ”unde sunt şi unde e Nataşa”? ”Domnule, liniştiţi-vã, totul e sub control. Soţia dumneavoastrã a sunat sã ne spunã cã a fost reţinutã la servici şi nu poate veni astãzi. Dar sunteţi pe mâini bune, vã asigur”, a mai spus asistenta zâmbind, în timp ce ieşea din rezervã. ”Nataşa nu este soţia mea, eu nu sunt însurat” a spus John încercând sã se ridice din pat, când a simţit o durere cumplitã în spate, pe partea stângã. Vecinul i-a spus imediat: ”linişteşte-te, cã de-abia ţi-a fost scos un rinichi”. Atunci John a realizat cã tocmai fusese victima unei escrocherii de proporţii, iar vecinul sãu de pat era beneficiarul transplantului. ”Sã nu-mi purtaţi picã, eu am plãtit 100.000 de dolari pentru acest rinichi, habar nu am avut cã d-strã, donatorul, aţi fost victima acestei odioase înscenãri. Sã vedem totuşi partea bunã a lucrurilor. Este vorba doar de un rinichi, pentru cã dacã era vorba de ochi, era infinit mai grav. Nu mai spun dacã aveam nevoie de o inimã.” Realizând grozãvia situaţiei, John a rãmas privind pierdut tavanul, neştiind ce sã facã, ce atitudine sã adopte. Fiind un om inteligent, şi-a spus cã singura atitudine înţeleaptã este aceea de aşteptare, fiind conştient de complicaţiile ce s-ar putea ivi dacã ar cere socotealã pentru rinichiul sãu ”furat”. A tãcut deci, aşteptând ocazia potrivitã şi favorabilã unei acţiuni de forţã. Dupã douã sãptãmâni de convalescenţã a fost externat, cu sfatul de a fi atent, de a nu se expune unor eforturi mari şi prelungite pentru o perioadã de cel puţin şase luni.. În cele din urmã, şi-a acceptat soarta, convins cã are de-a face cu o reţea extrem de puternicã şi bine organizatã cãreia, el, simplu individ, nu i-ar putea face faţã. Întors la unitate, spre uimirea sa, a fost primit cu aplauze din partea colegilor şi superiorilor, ca donator voluntar de rinichi pentru generalul în rezervã William McNamara, veteran al rãzboaielor din Coreea şi Vietnam. Drept recompensã a primit un concediu plãtit de 30 de zile. Întors la unitate, a continuat sã pãstreze tãcerea şi cerut sã se ducã în Afganistan cu un detaşament de genişti care avea misiunea de a verifica şi eventual curãţa de mine pista unui aeroport militar improvizat undeva într-o zonã montanã. Ajuns în zona de conflict din Afganistan, John s-a fãcut repede remarcat datoritã câtorva decizii inteligente care au scutit detaşamentul de pierderea de vieţi. Dãruind din raţia sa ciocolatã câtorva copii afgani, a reuşit sã se apropie de localnici. La rândul lor, aceştia l-au îndrãgit pe ”americanul cel bun” şi îl anunţau din timp ori de câte ori patrulele talibanilor erau în zonã. Într-o zi însã detaşamentul de genişti a fost supus unui atac intens din partea talibanilor. Militarii americani, numai cu arme uşoare, n-au fãcut faţã violenţei atacului inamic şi dupã câteva ore şi numeroase pierderi umane, întreg detaşamentul a fost luat prizonier. Rãnit grav, John a fost lãsat pe loc, aliniat lângã ceilalţi militari ucişi în luptã. Talibanii au fãcut fotografii şi le-au trimis principalelor agenţii de presã strãine, drept ”avertisment”. Vãzând fotografia, generalul McNamara a demarat demersurile necesare ca trupurile militarilor americani sã fie repatriate pentru a fi înmormântate în prezenţa familiilor, cu onoruri militare. McNamara a contactat rudele militarilor morţi anunţându-le data şi locul unde va avea loc ceremonia de înmormântare. Luând legãtura cu pãrinţii lui John, aceştia i-au spus generalului cã de fapt John fusese adoptat pe când era foarte mic de la o tânãrã din West Point, New York, care rãmãsese însãrcinatã dupã o aventurã cu un cadet al şcolii militare. McNamara a rãmas siderat. ”Cum o chema pe tânãrã, îmi puteţi spune”? a întrebat generalul cu glasul tremurând. ”Imediat, sã mã uit prin actele de adopţie”, i-a rãspuns tatãl adoptiv al lui John. ”Elisabeth Hamilton este numele ei, domnule general.” ”Lisa” şi-a spus generalul simţind cum un val de cãldurã îi cuprinde trupul. John, cel de la care luase rinichiul era fiul sãu. Puşi în saci, militarii morţi au fost îmbarcaţi în avionul cargo împreunã cu rãniţii, spre a fi repatriaţi. Grav rãnit, John era ţinut în viaţã cu perfuzii şi o transfuzie masivã de sânge. Ajuns pe aeroportul american, printre oficialitãţile prezente la primirea în sunet de fanfarã se afla şi generalul William McNamara. Întrebând de John, medicul militar care însoţise rãniţii i-a spus ”Domule general, despre tânãrul sublocotenent pot spune fãrã nicio îndoialã cã cineva acolo sus îl iubeşte”! ”Pãi”? ”Gândiţi-vã: glonţul i-a intrat prin partea stângã a abdomenului şi a ieşit pe partea cealaltã fãrã sã-i atingã vreun organ vital. Omul nu avea rinichiul stâng. Dacã îl avea, acum era şi el printre cadavre. Cu îngrijirile de rigoare, cred cã în cel mult 90 de zile ofiţerul îşi va putea relua viaţa normal. Domnule general, nu mai stau, mã aşteaptã nişte rãniţi. Am onoarea”!

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]