Şi nu încetam sã sper...
...
Nu am înţeles niciodatã dacã eu trec prin timp, sau de fapt stau pe loc, iar timpul trece prin sau pe lângã mine, transformându-mã ireversibil. Cred cã tot ce întinereşte este mintea. Încet, încet mintea devine de copil. Iar amintirile copilãriei, în special cele care mi-au marcat cu adevãrat copilãria, revin cãtre suprafaţã provocând cumva aceleaşi trãiri pe care le provocau atunci, în timpul lor. Te vedeam zi de zi, delicatã, extrem de delicatã, cu priviri care de cele mai multe ori ţi se pierdeau în gol, printre gânduri numai de tine ştiute. Îmi pãreai â€altcevaâ€, â€altfelâ€, diferitã total de ceilalţi copii cu care destul de rar aveai vreun dialog. Poate cã tocmai acel â€altcevaâ€, acel â€altfel†sã mã fi determinat sã simt atracţie faţã de tine. Nu ştiu. Sau poate delicateţea ta, drãgãlãşenia ta, pe care nu la mai vedeam la altã fatã, mã determinau sã mã gândesc la tine aproape permanent. Mai erau şi privirile acelea zâmbitoare, care mã topeau complet, nu era zi sã nu plec spre şcoalã privindu-mã în oglindã sã vãd dacã merit acele priviri pline de luminã şi farmec. Iar concluzia era întotdeauna aceeaşi: nu, nu meritam a fi privit de tine atât de cald şi de luminos. Oricum, eram un bãiat agitat, bãtãios, eram de toate, numai liniştit, nu. Dar tu, tu erai cuminţenia întruchipatã. Mereu retrasã, nu participai decât rar la jocurile noastre copilãreşti. Apoi anii trecând, am plecat. Fiecare pe calea sa. În tot acest timp, gândurile cãtre tine nu încetau. Ele izvorau dintr-un dor când inefabil, cînd fierbinte. Iar atunci câd era fierbinte, reuşea sã-mi influenţeze cumva viaţa. Dupã zeci de ani, când eu am fost aproape de moarte, în mine amintirea ta a revenit la suprafaţã cu o forţã incredibilã, cãreia nu i-am putut rezista. Era ca o frãmântare a destinului, care parcã mã îndemna sã te caut. Şi te-am gãsit. Am lãsat în urmã o copilã frumoasã şi delicatã şi am gãsit o femeie trecutã de prima tinereţe, delicatã şi pur şi simplu minunatã. Cele douã cãi pe care fiecare am plecat în viaţã au fost în sfârşit unite de cãtre acelaşi destin care ne-a separat vieţile în copilãrie. Şi nimic nu ne mai poate despãrţi. Fiecare dintre noi pot spune cã a avut cel puţin douã vieţi: cea din prezent, pe care o consumãm împreunã, şi vieţile trãite separat, cu alte responsabilitãţi, alte â€misiuniâ€, pe care le-am trãit separat. Odatã ce te-am regãsit, nimic nu ne mai putea despãrţi. Iar sentimente atâţia ani ţinute în noi, s-au putut manifesta, în sfârşit, cu toatã puterea lor.
...
O viaţã-ntreagã mi-ai fost vis,
Vis, dorinţã, trebuinţã,
Deseori priveam spre cer
Spre câte-o stea sau cãtre lunã,
Şi mã-ntrebam ce-o face oare
Fata mea? Şi un dor de nedescris
Din cea mai dulce amintire
Pe mine punea stãpânire,
Dar nu încetam sã sper.
Şi astãzi, suntem împreunã!
