Catedrala!
...
Încep sã pice frunze, una câte una,
Cad moarte în ţãrânã, ţãrânã sã devinã,
Le ucide toamna cu frigul şi cu bruma,
Le ucide noaptea cu lipsa de luminã!
E anotimpul morţii, e vremea de schimbare,
Când se strecoarã-n vene lichidul bãtrâneţii
Când totul se petrece ca-ntr-o transfigurare
Cãci moartea-i un repaos în veşnicia vieţii!
...
Se-aşterne albul iernii pe culmile semeţe,
Ca sã coboare frigul spre liniştea din vale,
Şi viaţa pierde dreptul primit la tinereţe
De-a-şi injecta în vene luminã de la soare!
...
Îşi strâng nemãrginirea pe rând şi trandafirii,
Doar roşie ca focul, vreo floare mai rezistã,
Când vântul aminteşte cã-i vremea despãrţirii,
Cântând din frunze moarte, o melodie tristã!
...
Dar mie-mi place toamna cu tristele-i suspine
Ştiind cã vine iarna cu liniştea-i sacralã,
Iar tu din casa noastrã faci o catedralã,
Ne fie adãpost în frigul care vine!
