Bãtrânul
...
A fost odatã un înţelept bãtrân,
Un pustnic ce era gata sã moarã,
Avea un ucenic, ascultãtor şi bun
Şi la rugat sã-l scoatã pe afarã
...
Sã mai vadã lumea nainte ca sã plece.
A ieşit. Era pe-o culme-naltã.
A privit de sus îndelung, odatã
Apoi a spus: ce iute viaţa trece!
...
S-a-ntors spre ucenic cu glas uşor,
Zãdãrnicie, totu-i zãdãrnice
Du-mã-napoi la mine în chilie
Am vãzut lumea. Acum pot sã mor!
...
A fost un om cum alţii nu mai sunt
Un bãtrân blând, sfãtos şi umil,
Se zvonise cã ar fi fost chiar sfânt,
Deşi spunea cã-l cheamã Daniil!
...
Se mai zvonise cã fãcea minuni
Cã-i vindeca chiar şi pe muribunzi,
Ştiu cã mergea-n toiag, adus de spate
Şi cã-i privea pe toţi cu ochii blânzi
Şi le spunea: e musai sã fiţi buni,
Cereţi Domnului atâta: bunãtate,
Nimic ca bunãtatea nu-i mai preţios,
Fiţi iertãtori, cum a fost Hristos!
...
Îmi plãcea bãtrânul cu suflet de copil,
A fost un om cum alţii nu mai sunt
Se zvonise cã ar fi fost chiar sfânt,
Deşi spunea cã-l cheamã Daniil!
...
Şi avea dreptate, o, câtã dreptate,
Când spunea atunci, în prag de moarte,
Ce este în lume? Tristeţe, bucurie?
Priviţi atent în jur. Totu-i zãdãrnicie!
Apoi pleca-n toiag, adus de spate!
