Autor:	Nicu Hăloiu ( Nicu Hăloiu ) - [ ESEU ]
Titlu:	Împreunã

Împreunã ... Acum ştiu, cã toate, Tu, florile de cais, Florile de tei şi de salcâm, Florile vieţii noastre, Vieţile mâinilor tale Toate îmi sunteţi Tovarãşi de drum! ... Iar tu, cu mâinile tale, Cu poveştile tale, Cu farmecul tãu, Eşti izvorul tuturor Acestor tovarãşi, Pentru cã ei existã În viaţa mea, prin tine! ”Atunci când elevul este pregãtit, apare învãţãtorul” Talentul unui bun învãţãtor nu constã în capacitatea de a face elevul sã priceapã, ci de a-l face pe elev sã descopere singur ceea ce îl ajutã sã înţeleagã, fãrã a simţi cã este îndrumat, în aceeaşi mãsurã în care învãţãtorul nu simte cã îndrumã. Schimbãrile în cei doi se petrec simultan, treptat, lent, pentru ca la final scopul pentru care ei s-au întâlnit, transformarea, evoluţia, sã fie atins. În acest sens, când cei doi se întâlnesc, nu este evident rolul fiecãruia, pentru cã în realitate, fiecare este pentru celãlalt, simultan şi învãţãtor şi elev.Iar cei doi vor rãmâne împreunã atâta vreme cât îşi sunt necesari unul altuia. Drumul în comun nu este un parcurs oarecare, ci reprezintã un drum iniţiatic, al descoperirii de sine, fiecare din cei doi devenind oglinda celuilalt. Fiecare este ”întrebat şi învãţat” de cãtre celãlalt. ”Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, eu sã te întreb, tu sã mã înveţi”! îi spune Dumnezeu lui Iov.A-l învãţa pe celãlalt nu înseamnã a-l îndruma, ci a-l înţelege. Învãţându-l (înţelegându-l) pe celãlalt, ajungi a-l cunoaşte ca pe tine însuţi, decã a te cunoaşte pe tine. Iar cunoscându-te, vei cunoaşte universul şi zeii. ”nosce te ipsum” spuneau vechii înţelepţi latini. ” ”Gnothi seauton”! Scria la intrarea în templul lui Apollo din Delphi, acolo unde era celebrul Oracol din Grecia anticã. Şi cum ajungem sã ne cunoaştem, dacã nu privindu-ne zi de zi în oglindã, trãind zi de zi, clipã de clipã alãturi de partenerul nostru, dãruit de destin tocmai pentru a împlini scopul pentru care ne-am nãscut: sã ajungem ”a fi” ”Eu sunt cel ce sunt” spunea Iisus Hristos, ”noul Adam, care va veni” (Ap. Pavel). ”La bine şi la rãu” se spune înaintea altarului, la cununia religioasã. Binele şi rãul, cele douã faţete ale aceleiaşi monezi. Capul şi pajura. Numai împreunã, ele formeazã moneda, simbolul valorii. Numai împreunã, ele înseamnã ceva. Lumina şi nelumina, pozitivul şi negativul, cerul şi pãmântul, bãrbatul şi femeia, numai împreunã, eterna dualitate care formeazã întregul, moneda, complementaritatea absolutã, oferã valoare, înseamnã ceva. Cãsnicia, familia tradiţionalã, iatã drumul evoluţiei spirituale a fiinţei umane. Fãrã dragoste, acest drum nu existã, iar dacã totuşi se vede, este doar o faţadã în dosul cãreia nu e nimic. Dacã unul din parteneri trãdeazã, el îşi rateazã evoluţia şi va rãmâne ancorat în zona grosierã a plãcerilor, stãpânit de instinct (şarpele biblic) şi va involua cãtre chimismul primordial. Pentru a fi transformat în materie primã. Precum pedalele unei biciclete, cei doi, soţul şi soţia, elevul şi învãţãtorul sunt complementari şi fac ca vehiculul sã se deplaseze, ”trãindu-şi” utilitatea, evoluţia, scopul şi cauza naşterii lor.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]