Capitolul
...
Hai sã mergem iar la lacul unde-am fost odinioarã
Şi stãteam o noapte-ntreagã fermecaţi de-atâta varã,
Priveam stele pe boltã, de-a lungul Cãii Lactee,
Greieri se-auzeau din iarbã şi alte onomatopee,
Vântul frunzãrea copacii, pãdurea foşnea uşor,
Peştii plescãiau oglinda. Erau în elementul lor,
Luna pãrea un glob aprins, un mister incandescent,
Câte-un nor plutea alene alb, pufos şi transparent,
Mi-e dor de acele nopţi, de liniştea aceea plinã,
De undiţele aşteptânde, de pânda pe neluminã,
De foşnetele dintre tufe semn cã eram observaţi,
De copacii prinşi de apã, alungiţi şi rãsturnaţi,
Mi-e dor de acele nopţi frumoase de odinioarã,
Când încã mai puteam visa, fermecaţi de-atâta varã,
Mi-e dor de liniştea aceea atât de plinã de viaţã
Şi de rãsãritu-acela incandescent, de dimineaţã!
Mi-e dor de atât de multe şi de-acel farmec al lor,
Cã vãzând ce este-n jur, degeaba îmi este dor,
Ce-am trãit odinioarã va rãmâne-o amintire,
Un capitol minunat din povestea de iubire,
Cartea al cãrei titlu este Cartea nopţilor albastre,
Sau mai degrabã e Povestea unui ciob de lunã.
Oricum ar fi, ea va rãmâne povestea iubirii noastre,
Capitol din Cartea Vieţii pe care-l scriem împreunã!
|
