O, biatã lume
...
O, biatã lume roasã de moliile vremii,
Ce prinsa-i prea devreme miros de putregai,
Ţãrânã din ţãrânã, cãzând hranã la viermii
Ce-şi umflã a lor burtã şi-al lor nivel de trai,
...
Nãscuta-i învãţaţii ce ţi-au depus prinosul
Înţelepciunii lor din durerosu-ţi drum,
Te pierzi deja în noaptea neagrã ca abanosul,
Unde-ţi sunt înţelepţii, unde sunt ei acum?
...
Ai rãsãrit frumos, promisiune sfântã,
Cu-ntreaga omenire al tãu sfielnic cânt,
Universul însuşi, spaţiul şi timpul cântã,
Fatala-ţi rãtãcire, ieşirea din Cuvânt!
...
O, biatã lume stinsã, unde ţi-e Dumnezeul?
Unde l-ai aruncat pe Cel ce ţi-a dat viaţã?
De ce ţi-ai şters menirea ratându-ţi apogeul,
Ce-i vei spune Lui, când fi-veţi faţã-n faţã?
...
Cine te-mpinge lume, în bezna asta neagrã
Şi de ce nu-i spui cã nu vrei sã mai mergi?
Sau poate ţie bezna deja îţi este dragã,
Ori poate ţi-a fost luatã puterea sã alegi?
...
Aveai un Dumnezeu sã-ţi însoţeascã drumul,
Aveai atâţia sfinţi, martiri, pustinici, profeţi,
Ce s-a ales de ei? Le-ai dat vântului scrumul?
Şi de la cine lume, vei mai putea sã-nveţi?
...
Uita-tu-ţi-ai cãrarea, uita-tu-ţi-ai menirea,
Ca orbul rãtãceşti, urmând o torţã oarbã,
Crezi cã-n noaptea neagrã aşteaptã fereicirea?
Nu, acolo pândeşte bezna, gata sã te soarbã!
...
Eşti precum copacul trecut, cu ramul veşted,
Ce mai rezistã drept, înfipt în rãdãcinã,
Dar frunzele uscate nu-i mai aduc luminã
Şi pare viu pe-afarã, iar înãuntru-i putred!
...
Ai fost cândva fecundã, curatã, luminoasã,
Deşi pe haina-ţi albã aveai pete de sînge,
Acum eşti ca o babã, zbârcitã şi gheboasã,
Ce merge spre pierzare şi bezna o tot strânge!
...
Te-au pus în jug cãlãii sã le urmezi îndemnul,
Maimarii ţi-au fost luaţi, nu mai sunt cuminţi
Şi-a pus pe tine fiara blazonul şi însemnul,
O, biaţã lume stinsã, întoarce-te la sfinţi!
|
