Muza şi ultimul poet
...
Unde mi-e poezia? A întrebat o muzã,
Citind o-nşiruire vulgarã şi confuzã,
Unde mi-e pooezia? Cine-a ucis-o oare?
Şi ce-i cu loaza asta, lipsitã de valoare?
...
Când mi-au murit poeţii şi cine i-a ucis?
De când analfabeţii s-au apucat de scris?
Ce-i porcãria asta? Asta nu-i poezie,
Ghiveciul ãsta rânced este o nerozie!
...
Ce-i aiureala asta urâtã şi mahmurã,
De parcã a fost scrisã dupã bãuturã?
Ce-i cu lumea asta, unde mi-s poeţii?
Cum au ajuns sã scrie poeme toţi ciumeţii?!
...
Oare poeţii mei sã fi murit chiar toţi?
Iar eu sã fi rãmas pe mâini de idioţi?
Când au ajuns deodatã sã scrie caţaonii,
Umplându-ne Olimpul cu-atâtea bazaconii?
...
Dar vãd acolo-n zare, la mare depãrtare,
O luminiţã micã ce pîlpâie încet
Şi parcã recunosc broboane de sudoare.
Şi fruntea-aceea albã, e-o frunte de poet!
...
Zeus, mulţumesc cã ruga n-a fost în zadar,
Mai vãd din poezie, departe, un lãstar,
Mã duc iute-ntr-acolo, nevoia mã împinge
Sã mã conving cã lampa nu i se va stinge!
...
Şi peste fruntea aceea plinã de sudoare,
Un gând subtil de-al meu voi insufla încet,
Sã punã-n în cazna lui versuri de valoare,
Sã-l fac nemuritor pe ultimul poet!
