Povestea florii de cais
...
E-o poveste ca oricare, simplã dar, cât de bogatã,
Un bãiat în pragul vieţii s-a îndrãgostit de-o fatã,
Ea, frumoasã ca o floare smulsã de vânt din livezi,
Cu un zâmbet de copilã gingaşã, cu ochii verzi,
El, ruşinos din cale-afarã, cu mai nimic deosebit,
Din chiar prima zi de şcoalã de fulger a fost lovit!
...
Au crescut apoi copiii şi viaţa i-a purtat departe,
Drum ce dã într-o rãscruce şi de-acolo se desparte,
Şi chiar dacã crucea vieţii i-a fãcut sã nu se vadã,
Focul izbucnit în dânşii a continuat mereu sã ardã,
Iar când destinul a decis sã nu le mai stea în cale,
Nici anii şi nici distanţa n-au putut sã-i mai separe!
...
Ca douã flãcãri împletite, aşa le-a fost îmbrãţişarea,
Ca roua ce sãrutã iarba, ca vântul ce atinge marea,
Focul s-a aprins nãpraznic de-atâta vreme-n ei mocnit,
De parcã anii n-au trecut iar timpul nu i-a despãrţit,
Ea, deşi în toamna vieţii, este parcã neschimbatã,
El, o soarbe din priviri spunându-i cã e minunatã!
...
Cum am spus, povestea-i simplã, însã atât de frumoasã,
Acum suntem împreunã iar lângã ea eu sunt acasã,
Povestea încã se mai scrie, zi de zi, rând dupã rând,
Eu, fermecat de ochi-i verzi şi de sufletul ei blând,
Tu, la fel ca-ntotdeauna, caldã, bunã, iubitoare,
O floare albã de cais cu stropi de rouã pe petale!
|
