Conştiinţa
...
În cele din urmã, lupta se duce în noi, iar ceea ce manifestãm în afara noastrã nu este altceva decât rezultatul acestei lupte. Cele douã forţe care se confruntã în noi sunt Conştiinţa, de sorginte divinã, imuabilã, delicatã şi cuprinzãtoare şi Instinctul, teluric, material, adaptabil şi schimbãtor în funcţie de provocãrile exterioare, pe care le-am putea numi ispite, tentaţii. În cele din urmã şarpele biblic nu era altceva decât Instinctul, care l-a ispitit şi supus pe Adam. Instinctul acţioneazã în noi sub formã de poftã. A â€asculta†înseamnã a face ceea ce trebuie, ceea ce este cu adevãrat necesar. Între necesitatea realã şi poftã, tot adamul ascultã de poftã, supunându-se Instinctului, în pofida Conştiinţei. â€Cele zece porunci†nu sunt altceva decât legile ascultãrii de Conştiinţã iar respectându-le, ne supunem întreaga viaţã Conştiinţei, adicã divinului din noi. Rãtãcind în mundanul grosier, ca slujitori ai Instinctului, omul este departe de ceea ce ar trebui sã fie, consumându-şi viaţa pentru satisfacerea poftelor. Ispitirea biblicã este permanentã în fiecare dintre noi. Fiinţe menite a fi divine, rãmânem ancoraţi în teluricul grosier, chemarea subtilã interioarã la delicateţe comportamentalã, la iubire cuprinzãtor-protectoare, pervertindu-le în poftã pentru lux, dominare de tip masculin prin penetrare, confundând iubirea cu posesivitatea, cunoaşterea cu sexul, delicateţea cu luxul, justeţea cu rãzbunarea, cu pedeapsa. Singura pedeapsã pe care Conştiinţa o aplicã rãului este iertarea. Întotdeauna â€omul verde†este omul cultivat. În schimb â€omul roşuâ€, este instinctivul rãmas la nivel de excrescenţã teluricã. Niciun rãu nu poate rezista iertãrii. Iisus a venit sã ne aminteascã de legile Conştiinţei, de împãrãţia care este o lume în care iubirea, iertarea şi rãbdarea sunt deterninanţii ei. Împãrãţia este în noi, iar dacã nu este încã, niciodatã nu este prea târziu sã o manifestãm. Din momentul din care ne supunem Conştienţi şi raţional numai conştiinţei noastre, iar Instinctul îl limitãm la atributele prin care este într-adevãr util, în noi se face pace. Iar atunci când în noi e pace, pace va fi şi în afara noastrã. Orice conflict cu exteriorul dispare. Lumea este reflexia sinelui uman general. Omul poate progresa, poate avansa tehnologic oricât de mult, dar dacã nu se supune raţional Conştiinţei, ci Instinctului prin ispite de tot felul, nu va evolua. Postul este exact o perioadã în care individul nu mai ascultã de Instinct, nu mai vieţuieşte pentru plãcerea obţinutã prin satisfacerea poftelor, ci trãieşte doar la nivelul necesitãţilor reale. Odatã Conştiinţa trezitã în fiecare, orice lege mundanã devine caducã. Oamenii care trãiesc supunându-se raţional exclusiv Conştiinţei sunt precum sfinţii. Iar într-o lume de sfinţi nu vor mai exista rãzboaie, nici închisori, nici rãu. Comunitãţile monahale sunt de fapt un model la scarã micã a unei lumi ghidatã de Conştiinţa fiecãruia, ale cãrei legi sunt doar cele zece porunci, suficient de acoperitoare pentru întreaga activitate umanã. Nu trebuie sã ne raportãm la lumea din jurul nostru pentru a face ceea ce trebuie, ci numai şi numai la noi înşine. Lumea nu este un teren de competiţie unde fiecare se luptã cu fiecare pentru premiu. Premiul cel mare este primit de cel care în lupta cu sinele teluric iese învingãtor. Când raţiunea se supune Conştiinţei şi nu Instinctului, omul este biruitor. Marele premiu este Împãrãţia, lumea exterioarã ca reflectare a sinelui divin colectiv. Iar în Împãrãţie nu mai existã legi, pentru cã fiecare fiinţã este însãşi Legea. Cerul divin nu este printre stelele cosmosului, acela este cerul de unde au coborât â€zeiiâ€, cerul divin este în noi. Câtã vreme ne închinãm unui Dumnezeu material pe cãruia îi atribuim puteri magice absolute, nu vom fi liberi. Religia se dovedeşte astfel doar o formã de dominare şi control, cu nimic diferitã faţã de orice societate laicã, atâta numai cã religia supune omul printr-o teamã cu rãdãcinile înfipte în viitor, iadul, judecata de apoi fiind instrumentele de inoculare şi menţinere a acestei frici. Societatea secularizatã inoculeazã teama faţã de autoritãţi, care prin instrumente specifice provoacã şi menţine aceastã teamã. În foarte multe situaţii biserica însãşi, prin slujitorii ei, se dovedeşte secularizatã, ruptã total de scopul pentru care a fost implementatã în planul mundan. Neputând suporta libertatea pe care legile Conştiinţei o acordã individului, clerul acelor vremuri, simţind pericolul pierderii puterii asupra indivizilor. A fãcut tot posibilul sã-l elimine pe Iisus, Omul Întregit, omul complet, una cu tatãl, Sinele sãu divin. â€Rugaţi-vã tatãlui vostru din ceruri precum mã rog şi eu tatãlui meuâ€, le spune Iisus celor ce l-au rugat sã-i înveţe a se ruga. Dumnezeu este al tuturor, prin fiecare. Sinele divin al fiecãruia este parte din Conştiinţa infinitã, Dumnezeu. Odatã Conştiinţa treazã în noi, putem comunica fãrã oprelişti cu Dumnezeu tatãl. Iar omul este cu adevãrat liber doar în momentul în care acceptã orice constrângere, orice lanţ, orice închisoare, Conştient fiind cã aşa trebuie. Niciun eveniment, la orice scarã, de orice intensitate, negativ sau pozitiv, nu s-ar produce dacã nu ar fi necesar. Necesitatea este ca un â€vid†situat undeva în viitor, care â€atrageâ€, â€provoacã†â€determinã†producerea acelor evenimente care sunt necesare unui anumit scop. Nimic nu se produce în univers, material sau spiritual, fãrã a fi necesar. Nu existã întâmplare, dupã cum nu existã coincidenţe. Iar atitudinea noastrã faţã de aceste evenimente face ca noi sã simţim utilitatea lor pentru viaţa noastrã sau a lumii în general. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în noi, este mijlocul prin care Dumnezeu comunicã cu noi. De fapt, totul se supune unei singure legi, o lege universalã pe care noi o ştiam sub forma unui proverb vechi dar permanent actual: â€Fiecare culegem ce am semãnatâ€, pentru cã fiecãreia dintre acţiunile noastre îi corespunde o reacţiune egalã dar opusã. (Una dintre legile de bazã ale fizicii). Nevoile noastre reale nu sunt cele ale satisfacerii orgoliului personal, nu sunt dorinţele de satisfacere a poftelor, a ispitelor de tot felul. Nevoile noastre reale sunt cele ale evoluţiei spirituale, ale înãlţãrii. În acest fel trecem de la homo sapiens sapiens ( nivel pe care şi aşa prea puţini dintre noi l-au atins) la homo sublimis, omul înãlţat, chip şi asemãnare cu tatãl, cu sinele sãu divin, bucãţicã din Conştiinţa universalã, absolutã, Dumnezeu. â€Nu compara, nu judeca, nu încerca sã înţelegi†îi spune înţelepeciunea celui aflat în plin proces de transformare fiinţialã, de evoluţie spiritualã. Nu mai e nevoie sã explicãm expresia, e simplu şi clar. În opinia mea, cea mai bun învãţãturã rãmâne cea a lui Iisus, singurul om înãlţat şi integrat pe care omenirea l-a avut şi l-a auzit. Într-o zi ne vom trezi şi vom vedea cât de diferitã este realitatea faţã de ceea ce vedem acum.
