Per aspera ad astra
...
Dacã te duci, atras de lunã
Spre ţãrmul viselor uşoare,
Simţi, când stelele se-adunã,
A lor dulce-nfiorare!
...
Te vor cuprinde-n dansul lor
Şi vei uita de tot şi toate,
Sub vraja stelelor ce vor
Sã le însoţeşti în noapte!
...
De atunci nu vei mai şti,
Prins în mreaja poeziei,
Unde te duci, de unde vii,
Şi doar în suflet vei simţi
Povara grea a veşniciei!
...
Dar vei cunoaşte-al ei mister,
Şi vei afla de ce-ai trãit
Punct de luminã-n infinit,
Fulger viu, dar efemer!
...
Şi te va durea nespus,
Când vei afla cã-n viaţã toate
Ţi-au fost date cãtre moarte,
Moartea de jos, sã renaşti sus!
...
Cã tot ce ai iubit cândva
Şi toate-n care ai crezut,
Au fost de când te-ai nãscut,
Numai pentru moartea ta!
...
Doar murind în tine, jos,
Doar simţind cât eşti de gol,
Devii un astru luminos
În cerul tãu, nemuritor!
...
(dar vai, cât e de dureros)!
|
