Tigaia cu minuni
...
Pe vremuri auzeam, când seara se lãsa
Şi soarele-apunea iar zarva înceta,
O voce de femeie muncitã care strigã,
Sã vii la masã, c-am pus de mãmãligã!
...
Când se-auzea strigarea, lãsam rândul de sapã,
Spre casã apucam în graba cea mai mare
Sã mã aşez pe-un scãunel cu trei picioare
Şi cu ochii în tigaie, simţind în gurã apã!
...
Dar stãpâna casei, ca oricare stãpânã,
Spunea cu glas încet şi încordat:
Te-ai aşezat la masã nespãlat pe mânã,
Sã nu mãnânci aşa, cã e pãcat!
...
Dupã ce mã spãlam cu apã de la ploaie,
Mã aşezam la masã şi dupã rugãciuni,
Puneam un boţ de mãmãligã în tigaie
Şi-l întingeam flãmând printre minuni!
