O, demon ce mã pândeşti aşteptând în bezna nudã,
de-a tale nãluciri infame, sufletu-mi nu vrea sã-audã,
nici inima sã-mi împietreascã pe-ale tale vorbe goale,
nu mã schimbi în sloi de gheaţã de-mi furi razele de soare!
nici nu pune-n mine rãul, cã nu va prinde rãdãcinã,
în mine n-a pierit blândeţea, chiar de-oi uita-o uneori,
inima mi-am transformat-o într-o grãdinã de luminã,
şi-acel freamãt de iubire pune-n mine numai flori!
Ieşi din bezna ta feritã de unde mã tot pândeşti,
sã-ţi ating cu-o şoaptã blândã a ta frunte-ntunecatã,
sã-ţi înşir blândele-mi gânduri ca dintr-o carte cu poveşti
şi sã-ţi arãt a ei privire, cât poate fi de minunatã!
Lasã-mi inima sã zboare, lasã-mi cugetul sã cânte,
cã din sufletu-mi fierbinte, i-am fãcut un cald altar,
capul pe piept sã mi-l aşeze, inima sã mi-o asculte,
niciun strop de întuneric nu vreau sã primesc în dar!
Nu mai sta pe lângã mine, nu-mi aduce supãrãri,
tu mai bine lasã rãul sã treacã ne simţit de mine
cã nu m-am nãscut în lume sã strâng în mine remuşcãri,
ci sã-i fiu aleanul dulce, sã-i fac zilele, senine!
Cã destul a îndurat tot rãul tãu atâţia ani,
destul a plâns, stropind cu lacrimi, rãutãţi atât de multe,
cã eu nici nu-i pot cuprinde povestea anilor sãrmani,
o, demon cu faţa hâdã, sufletu-mi n-o sã te-asculte!
Vreau sã-i fiu eu alinarea inimii care-i suspinã,
lasã-n mine primãvara ce-o primesc din ochii-i verzi,
sã-i dau eu toatã suflarea florii albe din livezi,
pleacã demon de-ntuneric, cã ea mi-e înger de luminã!
Nu vreau ale tale gheare sã mã tragã în adânc,
ci vreau din sufletu-i cuminte sã mã luminez feeric,
vreau la pieptul ei fierbinte sã mã strâng precum un prunc,
vreau sã simtã doar luminã, vade retro, întuneric!
