Era pe când..,
...
E orb şi-adus de şale de-atâta plecãciune,
L-a orbit destinul cã nu a vrut sã vadã
Cum pândeau tâlharii şi aşteptau la coadã
Sã le vinã rândul la jaf şi-nşelãciune!
...
El a primit o ţarã fãrã-asemãnare,
O ţarã minunatã, cum alta-n lume nu-i,
Dar i-o va lua destinul cã nu-i de ea în stare,
Şi-şi bate joc de ea, de parcã nu-i a lui!
...
Nu meritã românul o ţarã-aşa frumoasã,
A meritat-o poate, pe când era deştept,
Pe când drapelul ţãrii îl purta la piept,
Când ţara pentru el însemna acasã!
...
Era pe când în cer, românu-avea un Domn
La care se-nchina, cerându-i ajutor,
Era pe când românii erau toţi un popor,
Iar pentru ţara lui, poporul n-avea somn!
...
Orb şi adus de şale de-atâta plecãciune,
În ţara lui românul nu mai e stãpân,
O stãpânesc tâlharii şi el nimic nu spune,
Şi nu mai e de el acest pãmânt strãbun!
