Pânã şi cerul tace
...
A fost o vreme-n care puneam visele-n faţã,
Doar ele deschideau vieţilor noastre drum,
O vreme de speranţã, nãdejde şi credinţã
A fost vremea aceea când întreaga viaţã
Era o simfonie condusã de conştiinţã
Şi eram mai oameni decât suntem acum!
...
Dar a venit ceva, ceva de nu ştim unde,
Ceva atât de negru, cã nu-l putem cuprinde
Şi l-am primit în noi fãrã vreo-mpotrivire,
El ne-a umplut pe toţi de poftele-i flãmânde,
Ne-a amputat din suflet dorinţa de iubire,
Şi-acum suntem ca iasca ce nu se mai aprinde!
...
Parcã pe zi ce trece, rãmânem tot mai goi,
Mai goi de omenie, mai goi de frumuseţe,
De oamenii din noi e lumea mai sãracã,
E lumea cu ea însãşi în nesfârşit rãzboi,
Pânã şi cerul tace, nu ştie cum sã facã
Sã scape omenirea de rãu şi de tristeţe!
|
