Într-o clipã de deznãdejde,
am ridicat ochii spre cer,
şi mâinile,
şi am strigat cât am putut de tare:
- Doamne, Dumnezeul meu!...
dar m-am oprit,
strunindu-mi gândurile:
,,Al meu?â€fãcând o socoteadã simplã,
dacã fiecare om ar avea
un Dumnezeu în cer,
asta ar însemna...
- 7848831855...şi şase, şi şapte...
am auzit o voce venitã din eter!
- Cine eşti?... am întrebat, îngrozitã.
- Dumnezeul tãu, nãscut
din Dumnezeul Lumii! Te vãd uimitã!
- Şi unde-ai fost când mi-a fost greu,
sã nu Te superi cã te-ntreb,
dar am crezut,
de multe ori,
cã singurã pe lume sunt...
- Am fost cu tine,
tot mereu, şi greul l-am trecut
şi eu, dar nu uita
un amãnunt:
orice-ncercare, cât de grea,
e parte dintr-o cruce,
pe care numai cel cãlit,
de viaţã,
în spate-o poate duce!
De ţi-o luam atunci din cârcã,
uşor treceai, poate,
prin viaţã,
dar niciodatã n-ajungeai,
sã poţi sã faci,
la multe lucruri, faţã!
- Şi lacrima, de ce-ai lãsat,
de multe ori
sã mã înece,
în nopţile în care, luna,
privea la mine trist şi rece?
- Sã fie-n zori mai multã rouã,
mai multã desfãtare
în ochii oamenilor simpli,
când lacrima ta de pe flori
sclipea, râzând,
în soare!
-Şi câte gânduri m-au cupris,
când somnul,
departe sta de mine,
de ce nu mi le-ai alungat?
- De fãceam asta, spune-mi drept,
nu te-ndoi de tine:
erai mai fericitã-acum?,
erai mai împlinitã?,
ţi-ar fi plãcut sã ai o viaţã
mai monotonã, liniştitã?!
Fãcut-ai fost sã arzi pe rug,
sã simţi în vene teamã,
şi deznãdejde,
şi speranţã...
- Sã fiu soţie, sã fiu mamã,
iar asta cere sacrificii,
şi furie şi neputinţã,
dezamãgiri,
şi umilinţã,...
- Dar peste toate trece timpul,
şi le transformã-n amintiri!,
mai zise Dumnezeul meu,
iar eu m-am întrebat în gând:
al câtelea oare a fost,
în clipa-n care,
venit-am eu la rând?
|
