De ceva vreme drumurile li se intersectau din ce în ce mai des. Nu îl mai vãzuse, pânã în urmã cu ceva vreme, niciodatã. Dar parcã îl cunoştea de când lumea! De multe ori se mustra pe sine, zicându-şi:
,,- Fii realistã, Camelia! Nu ai de unde sã îl cunoşti. E nou în cartier, diferenţa de vârsã e, vizibil, prea mare, asta în cazul în care te gândeşti cã poate fi vreun fost colegâ€...Şi totuşi, de câte ori îl întâlnea în piaţã, la farmacie, la magazinul din colţ ori plimbându-se prin parc, convingerea cã îl ştie de undeva se întãrea şi mai mult. La un moment dat, se gândise sã îl abordeze politicos şi sã îl întrebe dacã, nu cumva era... profesor. Dar nu îndrãznize. În cazul în care, prin absurd, i-ar fi fost profesor în şcoala generalã sau în liceu, s-ar fi simţit prost sã nu-l fi recunoscut. Mai trebuia sã lase timpul sã curgã, poate, poate, îşi amintea când şi unde îl mai vãzuse pe acest bãrbat, încã destul de chipeş pentru vârsta lui. O datã chiar, vorbind cu mama ei, la telefon, adusese vorba, în treacãt, despre el, ca despre o cunoştinţã veche, la modul:
,,- Ştii?, azi m-am întâlnit cu...
***
Era spre toamnã când îl vãzuse pentru prima oarã, la intrarea în piaţã. Cumpãrase mai multe decât preconizase, aşa cã avea ambele mâini ocupate cu câte o sacoşe, iar puţin ajutor la deschiderea uşii îi era mai mult decât necesar. Nici nu apucase sã-şi temine gândul, cã uşa din faţa ei se deschise larg, iar un om, bine trecut de şaptezeci de ani, o învitã sã iasã în siguranţã. Cu o mânã ţinea uşa, iar cu cealaltã fãcu un semn galant, ca o reverenţã. Avea o faţã blândã, în contrast cu statura lui atleticã, încã, impozantã. Pentru o clipã privirile li s-au întâlnit, dându-i posibilitatea de a-i descoperi misterioasa culoare a ochilor, o combinaţie de verde, albastru şi cãprui, cum rar întâlneşti. Şi totuşi...parcã îi mai vãzuse undeva, cândva...
A doua oarã îl întâlnise, peste câteva sãptãmâni, la farmacie. Venind din direcţii opuse ajunseserã în acelaşi timp în dreptul uşii. Domnul, galant, deschise uşa şi o pofti pe ea sã intre prima. Oare o recunoscuse? Puţin probabil, nu se comportase ca atare.
,, - E numai politicos, şi atât!â€, gândise Camelia în sinea ei. Însã ea îl recunoscuse de departe. Nu putea sã-i treacã cu vedere alura, chiar şi dacã îl întâlnise numai o singurã datã. Iar ochii, ochii aceea amestecaţi, nu-i putea confunda, nu avea cum. Pentru ea erau...unici.
Apoi, îl mai întâlnise prin diferite locuri şi o recunoştea şi el. O saluta chiar, în felul lui, galant. Îi spunea dupã caz, bunã dimineaţa, bunã ziua sau bunã seara, ori câteodatã, sãrut-mâna domnişoarã, iar ea îi rãspundea la salut, zâmbindu-i larg.
Curând a sosit iarna, cu zile scurte, geroase şi mai puţin geroase, cu zãpadã şi viscole, cu soare cu dinţi şi zile blânde, dar şi cu ieşiri limitate, mai ales în rândul persoanelor care nu erau literalmente legate de un loc de muncã. Aşadar, în tot acest timp, Camelia îl mai întâlnise de douã sau trei ori. Însã când primãvara îşi intrase în drepturi, cu zile mai lungi şi cãlduroase, drumurile lor se intersectau mai des, mai ales sâmbãta şi dumunica, prin parcul din cartier.
Amâdurora le plãceau plimbãrile lungi, pe aleile betonate, dupã care se aşezau, fiecare pe câte o bancã, pe unde gãseau câte un loc liber, nu înainte de a se saluta reciproc, ori de câte ori se întâmpla sã se afle în apropiere. În parc intrau pe alei diferite, dat faptul cã locuinţele lor erau diametral opuse, însã amândoi, pentru odihnã alegeau bãncile din mijlocul parcului, unde se afla şi spaţiul de joacã pentru copii. Era o desfãrare sã te afli, ca şi spectator, în preajma lor. Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre tãtici, mãmici şi bunici. Era o provocare, de fiecare datã, sã îi poatã struni. Dar tocmai asta era atracţia ...spectacolului.
Era într-o duminicã, puţin dupã prânz. Întâmplãtor, în acea zi Camelia şi ,,domnul misterios†ajunserã în acelaşi timp în dreptul unei bãnci goale, din imediata apropiere a locului de joacã. Se întâmpã la fel ca la farmacie. Mai întâi a fost poftitã ea sã se aşeze, dupã care se aşezã şi el. Însã imediat se ridicã, şi dându-şi seama cã a comis o impoliteţe, bãrbatul galant din faţa ei spuse:
- Vã rog sã mã scuzaţi, domnişoarã, cred cã a venit timpul sã mã prezint. Sunt Silviu. Silviu Georgescu, profesor, de fapt fost profesor. Acum sunt la pensie. Nici nu mi-am gãsit încã locul, dupã atâţea ani petrecuţi la catredã, departe de locul meu natal. Am iubit întotdeauna acest oraş dar, forţat de împrejurãri l-am cam...trãdat. Dar ...nu cred cã vã intereseazã...nu vreau sã vã stric ziua...La rândul ei, fata se ridicã în picioare şi spuse:
- Eu sunt Camelia...încã profesoarã!, şi începu sã râdã cristalin, amuzatã de cât de surprins era cel din faţa ei.
Surprins e puţin spus, cãci atunci când o auzi pe fatã râzând, Sergiu suferi un şoc vizibil, ceea ce o fãcu pe Camelia sã îl întrebe speriatã:
- Domnule Georgescu, vã este rãu, vã rog, luaţi loc, aşezaţi-vã. Ce s-a întâmplat?
- Nimic...Nimic nu s-a întâmplat, doar cã...pentru o clipã am avut impresia cã...altcineva este în faţa mea. Cineva al cãrei râs, cristalin ca şi clinchetul unui clopţel de argint, m-a urmãrit toatã viaţa. Parcã şi chipul i l-am zãrit pentru o fracţiune de secundã. Dar...lasã, domnişoarã, nu lua în seamã, pãreri de om bãtrân. Aşeazã-te lângã mine te rog, dacã vrei, e pãcat de ziua asta frumoasã sã o mohorãsc cu umbrele trecutului meu.
Camelia, se aşezã, ca în transã, parcã şi mai convinsã de faptul cã ochii aceea...
- Dacã nu îţi face plãcere compania mea, pot sã mã retrag, spuse bãrbatul stânjenit, vãzând-o pe fatã, dintr-o datã, abãtutã.
- Nu, nu, vã rog, chiar îmi face plãcere, numai cã, mi-am amintit ceva...o întâmplare petrecutã mai demult. Oricum...eram foarte micã, abia îmi mai amintesc.
- Orice om, duce povara unor amintiri mai mult sau mai puţin plãcute, toatã viaţa. Prin natura firii, noi oamenii, suntem prezent şi...amintiri. Trecutul e compus din amintiri. Viitorul, raportat la ziua de mâine, e relativ. Mâine practic nu existã! Astãzi, mâine este ieri, iar mâine este astãzi. Trecem peste puntea nopţii numai pentru a mai adãuga câteva amintiri în viaţa noastrã. Apoi, dupã o clipã de meditaţie spuse:
- Nu mã lua în seamã, a vorbit filosoful din mine! La auzul acestor cuvinte, Camelia tresãri, întrebând miratã:
- Sunteţi profesor de filosofie?
- Da, profesor universitar. Tu?
- Şi eu...tot de filosofie...la liceu.
- Acum e rândul meu sã fiu surprins. Mã scuzi cã te întreb, dar...îmi pari cam tânãrã...nu mã aşteptam.
-Tânãrã...şi nu prea! Am treizeci şi cinci de ani. Pe Sergiu îl trecu un fior, şi repetã mecanic:
- Treizeci şi cinci de ani...
- Poftim?, întrebã fata?
- Nimic...Nu este nici momentul, nici locul, însã...simt nevoia sã mã destãinui cuiva. Putem merge la o cafea? Sau nu poţi suporta destãinuirile unui ...biet moşneag, cu prea multe amintiri în bagajul vieţii?
- Cu cea mai mare plãcere, domnule profesor, dacã aveţi multe amintiri, putem bea şi douã cafele, şi râse din nou, şi din nou Sergiu tresãri şi îşi aminti de...
***
-Era în urmã cu... treizeci şi şapte de ani. Începuse anul universitar. Într-una din grupele din anul întâi, era o fatã pe care am remarcat-o de la prima orã de curs. Era fatã de la ţarã, dar...era...era perfectã. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, avea un râs de care m-am îndrãgostit imediat. Poate pare absurd, dar m-am îndrãgostit mai întâi de râsul ei şi dupã aceea de ea în totalitate.
Un an de zile, m-a perpelit ca pe jar. Ştia cã sunt cãsãtorit...Apoi, într-un final...Erau alte vremuri, alte mentalitãţi, dar dragostea a învins. Sunt sigur cã şi ea m-a iubit la fel de mult, cu toate cã e renunţat la mine ca la o hainã uzatã, fãrã nicio explicaţie. Aparent, fãrã niciun motiv a îngheţat anul trei.
Când a revenit la facultate, nu mai era în grupa mea, şi oricât am încercat sã mã apropii de ea, a fost imposibil. Motivul real l-am aflat de la...nevastã-mea. Şi ea profesoarã. Eram...tãtic. A urmat un scandal monstruos, am divorţat iar apoi am plecat în alt oraş, la altã universitate. Nu m-am mai cãsãtorit niciodatã, dar am avut o...relaţie permanentã cu o femeie, pâinea lui Dumnezeu, care din pãcate a murit. Nu am mai putut locui în acel oraş, povara era prea mare, aşa cã m-am reîntors aici.
- Pe...aţi mai vãzut-o vreodatã?
- Pe Marieta? O singurã datã. Venisem în vizitã la pãrinţi, singur, într-o varã, dupã vreo trei-patru ani şi ne-am întâlnit...întâmplãtor. Era cu o fetiţã de mânã. Nu mai vãzusem un copil aşa frumos pânã atunci, şi mã privea cu nişte ochi... Nu a vrut sã stea de vorbã cu mine. Am apucat numai sã o întreb: ,,Este fata noastrã?â€, ea mi-a rãspuns cu o voce atât de rece şi hotãrâtã încât am simţit cã îmi fuge pãmântul de sub picioare ...
- ,,Este fata mea, domnule profesor, numai şi numai a mea a mea!â€dãdu Camelia rãspunsul la întrebare, în locul lui. Fata aceea...eram eu, iar mama mea nu s-a cãsãtorit niciodatã, nu a mai avut alţi copii, mai zise, privindu-şi...tatãl drept în ochi, amintindu-şi imediat, unde şi în ce loc mai vãzuse ochii aceeia...amestecaţi.
Şi dacã de-alungul anilor ar fi privit cu atenţie oglinda, ori de cîte ori s-a oglindit în ea, şi-ar fi adus aminte, cu siguranţã, cã i-a vãzut şi acolo...
|
