Lãsaţi-mi mie toate aceste privighetori care-şi uitã cântecul
În liniştea nopţii aşezate pe crengile întortocheate
ca la un spectacol care nu va mai avea loc
şi pentru care fac repetiţii întrerupte
doar de mimele huhurezilor
ce reînvaţã sã zboare de la câţiva îngeri
rãtãciţi în tufişurile de mahonia
Lãsaţi-mi aceste stridii care-şi cautã cochilia
în sacii de gunoi ai bucãtãriilor din industria ospitalitãţii
care hrãnesc iluzii culturale
burţi deja pline de mustul amar al zilelor
nereuşite citybreak-uri în mlaştina unui timp
care suferã de turbulenţe periculoase
Lãsaţi-mi aceste cuvinte
presãrate de colo colo ca nişte cruci la marginea drumului
aproape oarbe şi aproape mute
sã le învãţ zborul prin mime meşteşugite
citiţi-mi pe buze cântecul ultimei privighetori
priviţi-mi mersul învãţat de la cele câteva pãsãri de noapte
pe care le-am mai putut întâlni
cãzute în proaspãta arãturã
a ultimelor pãduri.
