Trecutul este o piesã de puzzle ce ne defineşte viaţa, oricât ne-am dori sã îl îngropãm din cauza greutãţii sale ce ne apasã sufletul. El face parte din noi şi evoluţia noastrã ca fiinţe umane.
De ce trebuie sã fie legat de suflet cu un fir de aţã invizibil? Pentru ca sã iasã la suprafaţã când ţi-e lumea mai dragã, distrugând tot ce e mai frumos în viaţa ta pentru a dezlãnţui haosul ce duce la un masacru, aşa cum se întâmpla cândva? Din inima mea au curs prea multe lacrimi de sânge, neavând puterea sã lupte cu ceea ce a fost cândva şi încã mã bântuie în fiecare zi precum o fantomã, simţind fiori reci de groazã pe şira spinãrii.
Încerc sã mã dezbrac de haina trecutului ce mã vãdeşte cã nu am avut o soartã glorioasã de la început. Încerc în fiecare milisecundã sã inspir fiecare lucru sublim din lumea aceasta pentru a simţi cã trãiesc cu adevãrat şi exact atunci când fluturii fericirii încep sã-şi dezmorţeascã aripile pentru a zbura în interiorul meu, iatã cã cel ce a pecetluit plânsetul cel amar îşi reface apariţia, deschizând toţi porii din mine, fãcând din nou primii paşi cãtre interiorul meu pentru a picta focul întunericului de care în sfârşit reuşisem sã mã descotorosesc. Şi într-un final tot efortul meu este în zadar, ajungând în punctul de la care am plecat cu paşi greoi şi întrebându-mã în felul acesta dacã nu cumva mi-am scris singurã destinul într-o altã viaţã. Dar oare am trãit într-o altã viaţã pentru a putea face asta? Am atâtea întrebãri ce-mi furnicã pe fiecare venã în parte, fãrã a putea dezlega enigmele vieţii pentru a afla un rãspuns.
De ce ne naştem dacã suntem condamnaţi pe viaţã în cenuşa ce alcãtuieşte trecutul? De ce nu-l putem şterge ca pe tablele din sãlile de clasã cu buretele? De ce trebuie sã simţim povara lui în fiecare secundã în care încercãm sã fim fericiţi?
