Te iubesc, aşa cum trebuie iubite anumite lucruri întunecate, în secret, undeva între umbrã şi suflet. Te iubesc şi cu extazul unui copil ce a pãşit prima datã printre firele umede ale ierbii. Te iubesc forţat de împrejurimile şi privirile celor din jur. Te iubesc în lacrimi şi suspine când nu te ştiu aproape. Te iubesc cu dorinţã atunci când te vãd. Mai presus de toate, te iubesc simplu şi neîncetat.
Regret cuvinte adesea, gânduri fãrã îndoialã. Îl regret pe acum şi îl iau în braţe pe mâine deşi ieri parcã era ceva mai bine. Însã asta e fiinţa umanã, necontrolatã şi depãşitã. Pe lângã amintiri e plinã de remuşcãri şi întrebãri. Cu toate acestea, iubirea nu mi-a fost luatã nici dupã a nu ştiu câta dezamãgire. Este tot acolo unde a fost lãsatã uşor tremurând. Îşi aşteaptã descântecul. â€ţÎncã se poateâ€, îmi şopteşte uneori. Şi eu o cred cu toatã inimã, cãci e singura pe care o mai am alãturi. Nu m-a înşelat niciodatã, deşi am crezut-o distrusã de atâtea ori. Adesea îmi cânta despre viitor, “mai rabdã puţin, Karina†şi cânta din nou apoi. Nu mi-am permis sã o contrazic, ştiam cu puţinul de încredere rãmas cã are dreptate, aşa cã, continuam sã-i zâmbesc gingaş şi copilãresc. Ea era singura care vorbea. Însã era un monolog dorit. Uneori încerca sã mã facã sã-i vorbesc, însã fãrã succes. Cu toatã liniştea dintre noi nu se supãra, ci dimpotrivã, parcã ne înţelegeam tot mai bine. Acum mult timp mi-a spus cã cea mai mare calitate a iubirii este sã fie înţeleasã din liniştea firavã dintre persoane. Dar despre liniştea între aceeaşi fiinţã şi propia iubire nu mi-a zis.
M-a pãrãsit şi ea îmi spuneam. Mã întrebam pe mine şi îmi întrebam sufletul unde eşti. Dãdusem în acea disperare a persoanei ce îşi pierde cel mai de preţ lucru. Cu toate astea, unde ai plecat? Îmi lipsea cântecul ei nespus de mult. Avea o voce dulce şi blândã, nu aveai cum sã o confuzi sau sã treci fãrã însemnãtate pe lângã ea. În acel moment al cumplitei disperãri am renunţat. Plângeam prima data din cauza ei şi nu cã m-ar fi distrus, ci din cauzã cã eu aş fi fãcut acest lucru. Lacrimile îmi erau amare, chipul întunecat, iar ochii veştejiţi. Eram singurã cu adevãrat. Singurã de mine şi corpul meu. Singurã, lipsitã de raţiune şi încercatã de întrebãri. Îmi era ruşine. Ruşine cã nici mãcar nu îmi puteam aduce aminte ultimile sale cuvinte. Nu ştiam dacã era tristã, nici mãcar dacã mai era cu mine. Astãzi, scriu despre ea, sperând cã va reveni în locul ce îi aparţine. Dar oare eu, sã mã pot dezlega de propia minte nu aş alerga fãrã nici cel mai mic regret? M-aş mai întoarce la mine? Aş reveni în locul lacrimilor şi al dezamãgirilor? Sincer, dragã inimã, nici eu nu îţi pot spune. Suntem una, însã am putea fi atât de multe despãrţite. Singurãtatea îmi era prietenã pe când iubirea îşi gãsise loc de popas. Însã acum, singurãtatea, e doar un cuvânt aspru şi nimic mai mult.
Vindecarea de sine
S-a îmbrãcat toatã în parfum şi buze de parcã era o zeiţã. Pãşea fãrã temeri sub sunetul ascuţit şi satisfãcãtor al tocurilor. Te putea strãpunge cu o singurã privire, deşi nu ãsta îi era ţelul. Era un nimeni pentru cei din jur, însã era totul pentru un anume el. Chipul îi era senin şi plin de culoare. Se schimbase cu timpul. A lãsat în urmã îndoieli şi judecãţi. A devenit îndrãzneaţã într-un stil decent. Întorcea priviri cu povestea ei. Era frumoasã pentru cã se acceptase exact aşa cum e şi la rândul ei a lãsat o parte din ea şi celor din jur. Radia de bucuria pe care a cunoscut-o în singurãtatea ce trãia. Iubirea ce cândva o pãrãsise, nu-şi mai avea locul în poveste.
