În mijlocul sãlii de piatrã,
În eleganţa dinadins creatã
De-un greu pian acoperit
De-ntuneric vag, înãbuşit.
Deodatã, însã, timpul mort
Ucis de-al gândului confort,
Reînvie, din mormântul nins
Când clapa gravã s-a atins.
Uşor, ca o petalã-n zbor
Pluteşte-n aer-al meu dor
Cãlcând pe câte-o altã notã
Din arta prinsã-n forfotã.
Timpul nu se mai mãsoarã
În ceasul vechi, ce-l împresoarã,
Ci clipa-n sunet se preschimbã,
Un infinit, artistul sã atingã.
Chaosul în cântec transformat,
Pianul, în splendori scãldat
Luceşte-n sala împietritã,
Din negura, acum, sfârşitã.
Ce dacã al sãu cânt
Inimi îngheţate-a frânt?
Ce dac-a unora credinţã
Vãdit-a firii neputinţã?
El veşnic fi-va lucitior,
Pianul, simbol grãitor,
Artistului, ce, cu-al sãu cânt,
Aduce realul pe Pãmânt.
|
