Solitar, ca-ntr-un pustiu de râuri
Îşi soarbe necontenit durerea
Culegând din al meu dor, frânturi.
Îl vedeţi, tãcut şi rece fiind
Şi-atunci, nepãsãtor,îl credeţi
Cã trece peste voi, murind.
Dar, apropiaţi a voastre inimi
Şi simţiţi cum geme-n sine,
Strãbãtut întruna de lumini.
De ani întregi fidel tot bate,
La locul sau cel prãfuit
Omul viaţa şi-o socoate.
Ştiţi voi oare cã fiece ticãit
Ce voi l-aţi şi pierdut,
Pentru el e-un prunc iubit?
El nicicând nu a uitat
Deşi, de mult a fost,
Prima clipã ce-a creat
Cu amar,de-atunci,aşteaptã
Ca o clipã , doar,
Sã o vadã vie, coaptã.
Gemând, copiii-şi duce
Zi de zi, doar în mormânt,
Şi niciunul nu se-ntoarce.
Dar, iubind,mereu el ştie
Cã toţi cândva vor fi-nviind
Şi-atunci nici moartea n-o sã fie,
Nici clipe reci şi muritoare
Nici alb mormânt cu iz de floare
Nici negre vãi, pustiitoare.
Ceasul ticãie gemând,
Printre lacrimi, el priveşte
Şi mãsoarã timp, sperând.
|
