Duminica Tomii
Nicio altã sãrbãtoare creştinã nu mi-a fost mai dragã, în vremea copilãriei, decât sãrbãtoarea morţilor ori Duminica Tomii. Pare ciudatã şi nefireascã, fãrã-ndoialã, aceastã asociere a copilãriei cu moartea. Dar, pentru sufletul meu de copil, sãrbãtoarea aceasta era prilej de întâlniri, de bucurie, nicidecum de lacrimi şi tristeţe.
Pe retinã, chiar dacã timpul s-a scurs nemilos, mi-au rãmas crengile grele de flori albe şi roz ale copacilor care fãceau din acel cimitir de ţarã o livadã neînchipuit de frumoasã. Şi, în nãri, mirosul, mirosul acela bogat de floare de parâng, de lilion si de iorgovan. În urechi îmi mai rãsunã, şi astãzi, zumzetul acela de voci cu vorbe molcome bãtrâneşti, cu strigãte şi chiote copilãreşti, glasul grav al popii cãdelniţând peste mormintele încãrcate de flori şi de coşuri cu bucate. Mic şi neînsemnat în acel peisaj primãvãratic, îmi fãceam loc, alãturi de fratele meu, printre cãmeşoaie largi şi printre zadii mãiestrit cusute. Mormintele pãreau altare de proslãvire a vieţii şi a bucuriei de a mai fi, se întâlneau în faţa lor neamurile, se fãceau rugi pentru iertarea pãcatelor celor adormiţi şi, printre lacrimi, se evocau aduceri aminte de demult, « no, mai ţâneţâ-l, voi, minte pe Blaga Ghiurii Savetii ? Când s-o-ntors cãtanã noaptea cãtã casã şi-o crezut mamã-sa cã-i strigoi ? Cã ea, biata, aşa aflase, cã-i mort. Şi-o fost gata, gata sã pestreacã, sãraca.», «Doamne, iartã-i şi dã-le hodinã!», «Dar Leana Florii când s-o dus cãtã Citerã şi…». Se închinau pahare întru aducere aminte, «no, Doamne iartã-i, darã, şi pe noi, pãcãtoşii, ne-ajutã s-o mai ducem o vreme». Şi, uite-aşa, din pahar în pahar, unii, mai slabi de fãpturã, se legãnau pe picioare, trencheşi şi înveseliţi de aburii prunelor fermentate. Albul florilor se rãspândea peste capetele plecate, peste cãmãşile, albe şi ele, se fãcea covor pe pãmântul reavãn cu miros de iarbã nouã. «Na, dragu’ maichii, un pup, sã fie de sufletul…», auzeam ici-colo. Primeam cu sfialã fiecare pup şi-l întorceam pe toate pãrţile, sã aflu bãnuţul binecuvântat. Primeam, deopotrivã, şi cãnuţe, şi pahare,şi ouã împestrite cu cearã, şi cozonac şi ajungeam acasã tot aşa cum plecaserãm, cu coşurile de rãchitã încãrcate. Avea loc, acolo, în locul de odihnã al celor plecaţi la cer, un fel de troc al celor rãmaşi sã-i plângã şi sã le cinsteascã amintirea. Un troc cu bunuri lumeşti trecãtoare şi un alt fel de troc, spiritual, deasupra oricãrei ordini trupeşti, o împãrtãşire, o dãruire de hranã sufleteascã, de aduceri aminte, de iertare şi iubire.
|
