Despre mine
Mã numesc Spirac Aurelian, dar cunoscuţii îmi spun Leamu. În pruncie, maica, mama tatãlui meu, îmi spunea Lianu. Am venit pe lumea asta într-o duminicã geroasã de iarnã, pe 24 decembrie 1814, la Binş, unde tata era învãţãtor. Mama s-a prãpãdit la naşterea mea. Pânã la doi ani, am locuit în oraş. Tata şi-a luat o femeie mai tânãrã decât el cu zece ani. Ea avea 16 ani, el, 26. Mie mi-a fost mãştihoaie, adicã mamã vitregã. O mãştihoaie rea, neiertãtoare şi veninoasã. N-am avut cum o îndrãgi. Când am mai crescut, maica îmi povestea despre ea, despre felul în care mã îngrijea sau, mai bine zis, cum nu mã îngrijea. Plângeam mult, povestea maica, plângeam, poate, dupã cea care mã adusese pe lume, care se bucurase la facerea mea şi care nu apucase sã mã vadã. Când am împlinit trei ani, tata s-a hotãrât sã se mute la ţarã, în satul în care pãrinţii lui aveau acareturi şi pãmânturi. Erau oameni bogaţi şi gospodari. Tata s-a hotãrât sã se despartã de mãştihoaia mea. Cu noi s-a mutat acolo, în sat, şi a treia soaţã a tatei, o femeie cuminte şi plãcutã la înfãţişare şi la suflet care mi-a devenit mamã, o mamã care mi-a fost nespus de dragã pânã în ultima clipã a vieţuirii ei pe pãmânt. Mama Floarea mi-a spus prima poveste şi mi-a cântat primul cântec de leagãn, mi-a deschis ochii spre lumea binecuvântatã a plantelor şi vieţuitoarelor şi m-a învãţat sã râd din tot sufletul, cu ochii larg deschişi. M-a lãsat sã mã joc dupã voia mea, sã bat câmpurile şi sã visez printre vii. Când râdea, i se încreţea pielea în jurul ochilor, râdea cu toatã fiinţa ei, cu o bucurie de a trãi fãrã margini.
Nu-mi aduc aminte, nici n-aş avea cum, aveam doar trei ani când mã furişam pe uliţã printr-o uşiţã fãcutã în partea de jos a cãputului pentru pãsãrile din ogradã. Ieşeam şi eu pe acolo şi treceam de cealaltã parte a uliţei, lângã casa moşului Dolea, tatãl mamei mele, unde era un tãu, o baltã verde, cu un strat gros de mãtasea broaştei şi cu broaşte sãltãreţe, cum le ziceam eu. Acolo mã gãsea mama Floarea, aruncând cu pietricele de pe margine şi ţipând ascuţit, de fiecare datã când o broascã sãrea ca atinsã de streche. N-am cãzut niciodatã în baltã, în ciuda vârstei mele fragede. Aveam, încã de pe atunci, un instinct de supravieţuire care, de-a lungul anilor, a cãpãtat consistenţã.
Nu-mi aduc aminte cum, pe la vreo doi ani şi jumãtate, maica lua un bliduţ de lut, îl umplea cu lapte cald şi cu bucãţi mici de turtã, cãrora eu le ziceam «iţâmi». Mã aşeza, apoi, pe un scãunaş cu trei picioare, afarã, în ograda cea mare, sub un frãgar, şi mã lãsa sã mã hrãnesc singur, aşa cum puteam. Şi, de fiecare datã, apãreau în decor prietenele mele, gãinile, cu tot alaiul lor de pui, însoţiţi de cocoşii cei falnici. Lãsam blidul jos şi pãsãretul pornea la atac. Ciuguleau de zor turtele muiate. Nu mâncaţi iţâmii, mâncaţi şi apte, apte!, strigam eu cu glas piţigãiat. Cãci, pe vremea aceea, vorbeam cu toate fãpturile pãmântului şi ale vãzduhului, fie cã erau nişte amãrâte de gãini, un pãianjen, greieri, porumbei, fluturi ori mãmãruţe. Eram prietenul tuturor.
Nu-mi aduc aminte nici de zilele acelea de joi când, spune-se, sã tot fi avut vreo patru-cinci ani, ieşeam pe uliţã sã pândesc întoarcerea de la târg a mamei Floarea. Trecea câte o muiere. Vãzutu-o-ai pe mãmuţa?, o întrebam eu, cu ochii mei albaştri care o înduioşau. Ioi, n-am vãzut-o, da’lasã cã o sã vie, numa’sã vezi. No, sã te ducã cela cu coarne, strigam eu, transformându-mã, din îngeraş, într-un demon care arunca de zor cu pietre. Muierea scuipa în sân şi se închina. Venea alta, aceeaşi întrebare, aceiaşi ochi duioşi. No, cum sã nu, mantea o vãzui pe muncel, aduce turtã dulce, no, cã trabã sã ajungã mintenaş. No, atunci sã te ducã acela… Rãspunsul era, inevitabil, acelaşi, la fel de tare ţipam şi la fel de bine aruncam cu pietricele. De pe urma obiceiului ãsta, am pãţit un lucru rãu şi unul bun. Rãu a fost cã buna mea Anica, sãtulã de vãietatul vecinelor opãrite cu sudãlmi, m-a ars pe limbã, ca sã nu mai sudui în veci. Întâmplarea aceasta mi-a marcat copilãria, cãci frica de foc m-a urmãrit pânã am ajuns flãcãu. Bun, pentru cã pietrele pe care le tot aruncam au ajuns sã-mi fie prietene, vorbeam cu ele, le nãscoceam poveşti. Cu timpul, am prins gust sã le pictez, atât cât mã puteam eu pricepe. Pe unele le spãrgeam şi mã minunam de frumuseţea pe care o ascundeau înãuntrul lor. Sub veşmântul acela sur fãrã luciu, se ascundeau strãluciri şi culori nebãnuite. Pietrele mi-au rãmas prietene, apoi, cu trecerea vremii, stâncile, apoi, munţii. Şi caii. Suiam cu caii pe cãrãri de munte şi mã îmbãtam de bucuria traiului simplu.
Undeva, într-un colţ ascuns al minţii mele, a rãmas aducerea aminte a unor zile de varã petrecute în compania lui moşu’, tatãl tatãlui meu, pe nume Marcu, un om puţin la trup, dar cu un suflet uriaş. Avea ochii albaştri, mult mai albaştri decât ai mei şi o mustaţã albã ca laptele. Avea un clop mai ponosit pe care îl purta mereu prin ocol, pe la câmp ori la vie. Clopul cel nou îl purta numai în zilele de sãrbãtoare şi joia, când mergea la târg, la Binş. Clopul cel ponosit mã fermeca. Îl furam, ori de câte ori moşu se aşeza la masã, şi-l punea cu grijã pe laviţã, lângã el. Îl aruncam întotdeauna sub pat şi aşteptam momentul acela devenit ritual când moşu’ începea sã-şi caute clopul. De ce ne stãruie în minte, peste ani, acele frânturi de imagini din vremile de mult trecute? Nu-mi amintesc tot ce-am fãcut ieri, dar îmi aduc bine aminte, dupã ce am mai crescut, de vorbele lui moşu’ care-mi povestea întâmplãri vechi, stranii, cumplite, uneori, ca aceea petrecutã în cãtãnie, când unui ortac adormit afarã îi intrase în gurã un şarpe. L-or atârnat cu capu-n jos şi or pus sub el o cãldare cu lapte fiert tare, sã scoatã şarpele din el, da’ omu o murit de spaimã şi de scârbã, sãracu’, ofta moşu’, de fiecare datã. Cãci întâmplãrile, aducerile aminte se repetau şi ele, în cadrul acela vãratic ori la lumina opaiţului, în noaptea adâncã.
17 aprilie 1923
Mama
Mi-a apãrut în vis ca o luminã, firavã, la început, apoi tot mai puternicã, strãlucind în noaptea fãrã stele. Mama. Mama aceea din poveştile moşului şi ale maichii, mama care s-a stins când m-a adus în lume. Mama pe care am plâns-o cu plâns de copil abia pãtruns în vâltoare, oferit vieţii ca o ofrandã binemeritatã. Mama la sânul cãreia n-am supt şi al cãrei glas nu mi-a alinat clipele de durere şi de rãu ale copilãriei dintâi. Mama, acea mamã cu ochi adânci şi jucãuşi ca douã rândunele vesele, cu pãrul negru-albãstrui şi cu mireasmã de busuioc. Aşa îmi apare mereu în vis, acum, la vârsta aceasta a fructului copt, mai mult ca înainte.
Albã la chip, cu mâini firave şi degete lungi, înaltã şi subţire ca un abur, aşa îmi apare mama. Şi mã ia de mânã şi redevin copilul acela, tânjind dupã un glas neştiut, dupã o mângâiere nicicând înfiripatã. Şi mã poartã peste câmpii umezite de ploi, cu iarbã moale şi flori nemaivãzute, pe cãrãri urcânde şi coborânde şi strãbatem pãduri adânci şi ape înveşmântate în cascade dantelate şi ceruri purpurii.
Sufletul meu, îmi şopteşte ea, neştiuta mamã. Îmi mângâie pãrul aspru, încãrunţit prea devreme şi mã strânge în braţe, mã învãluie în busuiocul acela cu mireasmã adormitoare şi mã alintã cu glas stins, tot mai stins…
Mã trezesc în noaptea grea, suspinând cu glasul tinereţii târzii, frãmântat de dorul acela necuvântãtor. Un dor greu ca un rod tomnatic. Un dor nesfârşit.
Primãvara
În vremea copilãriei mele, primãvara venea la noi în sat noaptea. Se furişa ca o hoaţã, tiptil, tiptil, îşi lipea sufletul de scândura de sus a tindei şi aşa, pe nesimţite, casa cea mare era înveşmântatã în mireasmã de pãmânt reavãn şi de ghiocei. Se grãbea, apoi, sã strãbatã livezile, pãdurile şi fâneţele şi împãrţea, bezmeticã, în stânga şi-n dreapta, aşa, cu nemiluita, flori din toate neamurile : toporaşi, brânduşe, ghiocei, brebenei şi câte şi mai câte altele, unele plãpânde şi cuminţi, altele semeţe şi cochete, cu rochii înfoiate şi frumos mirositoare. Primãvara urca, apoi, în fiece copac întâlnit în cale, aprindea crengile ca pe nişte felinare, vopsindu-le în alb, roşu, mov, galben sau roz, dupã bunul plac. Pãmântul întreg se împodobea ca o mireasã, iar ceriul se umplea de pãsãri clevetitoare şi iuţi care se luau la harţã cu razele cereşti şi cu norii pufoşi. Nimic nu rãmânea neatins de mâna ei mãiastrã.
Astfel cã, în zori, încã plinã de avânt şi dornicã de înfloriri, primãvara aprindea pe cer un soare ţanţoş, plin de luminã, cald şi surâzãtor. Se trezeau la viaţã toate fiinţele firii, duduind de sevã. Buimac de somn, înotând în cãmãşoaia largã de in, deschideam ferestruica şi, prin ochiul strâmt de geam, rãzbãteau, pânã la mine, toate frãmântãrile nopţii. Adulmecam cu nesaţ aerul cald şi plãcut mirositor, simţind pe datã cã iarna cea vârtoasã şi-a strâns poalele de nãmeţi şi dusã a fost.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Multumesc. E, de fapt, un fragment dintr-un roman de sertar, adica nepublicat, asa ca nu se intelege mare lucru. Pacat.
