Autor:	Horia Costina ( Horia Costina ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Puterea binelui

A fost cândva în lume , prin vremuri depãrtate , Un om ca orişicare , trãind pe-acest pãmânt ! Avea şi lucruri bune , avea şi-adânci pãcate Şi se ştia prin cuget , departe de-a fi sfânt ! Credea în Trinitate , aşa cum crede-oricine , Vorbind , pe cât se pare , cu sfinţii , uneori , Mergând pe la soroace , aşa cum se cuvine La Sfânta Liturghie , duminica , în zori , Dar nepostind vreodatã , ca omul , creştineşte , Şi nefãcând prea multe în nefirescu-i trai , Mai pãcãlind pe Domnul , trãind precum trãieşte O fiinţã care astãzi n-ar fi sã intre-n Rai ! Era doar bun la suflet , mai dând un ban pe stradã , Când întâlnea la colţuri vreun cerşetor uitat , Şi se ruga-n tãcere , nicicând sã nu se vadã Zãcând precum acela , flãmând şi-nsingurat ! Îşi aştepta destinul cu demnã împãcare , Ştiind cã Paradisul nu-l va primi de fel , Fãcându-şi semnul Crucii , mereu cu resemnare , Sperând ca Maica Sfântã sã-l ierte şi pe el , Dar neavând puterea sã cearã o minune , Se închidea în sine , ca omul temãtor , Vãzându-şi paşii vieţii , aşa precum se spune , În preajma morţii sale , ca orice muritor ! Se pomeni-ntr-o searã , cu-un înger în visare , Ce-l întrebã de-i gata sã-l ia cu El în cer ! Rãspunsul fu pe datã : “-Sunt gata de plecare” “Şi mã încred în Domnul , chit cã trãiesc ori pier !” Şi-apoi , zburând pe datã , cu îngerul aproape , Se pomeni-ntr-o clipã , cât ai clipi uşor , În faţa unei peşteri , închisã între ape , Care-i dãdu pe datã , pe şirã un fior ! “-Rãmâi aici !” îi spuse ‘cel înger iluzoriu , Privindu-l cu un zâmbet deloc îngrijorat ! “-Ce vezi aici în faţã , e doar un purgatoriu“ “Menit sã te desfacã de duhul necurat !” “Aici , oricine intrã , mai sperã-ntr-o minune” “Deşi , prin cãrţi se spune cã n-ai nici un temei !” “De eşti un suflet dornic de a ieşi pe bune ,” “Vei dobândi iertarea , dar numai dac-o vrei !” Aşa-i vorbi-n visare ‘cel înger cu blândeţe , Lãsându-l singuratic în locul cel menit A scoate rãutatea din omul ce-n tristeţe În cursul vieţii sale adânc a pãtimit ! Rãmas în pãrãsire-n sinistra închisoare Ce-l aştepta-ntre ziduri cu iz de temnicer , În jurul sãu , doar apa mai clipocea sub soare Fãcând uşoare valuri ce se loveau stingher ! Bãtu la poarta asprã , cu un reflex nesigur , Ştiind cã se deschide acum pentru-a primi Un suflet singuratic ce ar intra , desigur , Dar neştiind vreodatã dacã-ar putea ieşi ! ................................................................ Cât ar fi stat acolo , doar Dumnezeu o ştie , Cãci n-a fost încã nimeni sã vinã înapoi Spre-a povesti o viaţã de aprigã urgie Trãitã-n purgatoriul din Viaţa de Apoi ! Dar omul se desparte acolo în tãcere , De toate câte ştie c-au fost pe-acest pãmânt , Şi curãţat prin flãcãri de vise efemere Mai sperã-ntru iertare , dând rugi spre Duhul Sfânt , Crezând cumva cã viaţa n-a fost nicicând creatã Spre-a fi pierdutã veşnic prin cripte cenuşii , Lãsând pãcatul firii din lumea de-altãdatã Sã-ngroape partea bunã din suflete pustii ! Stãtu şi omul nostru prin locuri neumblate Trãindu-şi trist coşmarul din viaţa ce-a trecut , Dar tot sperând cã Domnul , din Ceruri preacurate Va şterge strâmbãtatea în care s-a zbãtut , Şi luându-i din povara greşelilor eterne , Îl va trimite-odatã în locul luminat În care bunãtatea , de rãu acum se cerne Şi va primi şi dânsul iertarea de pãcat ! Vãzându-l cei de-acolo cã vrea sã se cãiascã Şi-n ciuda umilinţei , nu se dedã la rãu , Se hotãrârã-n tainã , mai des sã-l pedepseascã Spre-a-l transforma pe datã în suflet de cãlãu , Dar omul nostru , iatã , mai bun pãrea sã fie De fiecare datã când trupu-l chinuia ! Dacã-ar fi fost într-una bãtut o veşnicie , Ar fi-ndurat pedeapsa spre fericirea sa , Rugându-se la Domnul , sã aibã-acum putere Spre-a rezista de-a pururi şi-a fi nemuritor , Uitând prin fapte bune de apriga durere Administratã-n valuri de “cel înşelãtor” ! Vãzând cã pedepsirea , nu-l afecteazã darã , Şi nu îl mai preschimbã în fiarã de pripas , Deciserã cu toţii , sã-l scoatã-acum afarã Spre-a nu fi rãu exemplu şi celor ce-au rãmas Şi a nu da nãdejde cã doar prin bunãtate Şi prin credinţã mare , un om s-ar mântui , Salvându-se din moarte , scãpând de tot şi toate , Intrând în Paradisul ce astãzi i-ar primi ! Aşa precum gândirã , îndatã şi fãcurã ! Îl luarã dintr-odatã , zvârlindu-l înapoi În faţa porţii-nalte ce , fãrã tevaturã Se-nchise-n zgomot tare cu lacãtul greoi ! Rãmase omul singur , nevrând ca sã mai tacã , Gândind cu voce tare , ca omul necãjit : “-Pesemne cã nici Domnul nu ştie ce sã-mi facã ,” “Nici dracii cei de smoalã nu mã mai vor primit” “Şi-n lumea-aceasta nouã , cuprins de-ngândurare” “Rãmas-am de izbelişti , sortit din nou sã cad” “Ca fiinţa primitivã , rãpus de închistare” “În grea captivitate , legat de Rai şi iad !” Plecã , dar , omul nostru , pe singura ieşire Pe care n-o vãzuse cândva , de la-nceput , Fiind adâncit în gânduri , privind cu îndârjire La soarta-i nedecisã în care s-a pierdut Şi fermecat de lumea ce se-ntindea-nainte , Îmbãrbãtat de vise , destinul şi-l vedea , Simţind cã Domnu-n Ceruri veghea cu luare-aminte La buna lui credinţã ce nu şi-o ascundea ! Ajunse într-o searã , prin ruga-i creştineascã , La porţile cetãţii ce se vedea prin nori , Departe de suflarea cea rea şi nefireascã A locului din care plecase de cu zori , Ştiind cã în cetate putea sã-i fie bine , Vãzând pe drumuri omul cinstit şi-apropiat Având de toate cele , privind pe orişicine Ca musafir de vazã , distins şi elevat ! Ce nu ştia , dar , omul , trecut acum prin multe , Era cã într-o clipã , când îi cereai ceva , Localnicul de-acolo , prin calcule oculte , Spunea pe datã preţul , umflat cu TVA ! De ţi-ar fi fost şi sete , şi foame dintr-odatã , El ţi-ar fi dat de toate , dar ţi-ar fi socotit La ultima centimã , şi pâinea minunatã , Şi vinul ce pe masã cumva ţi s-a servit , Venind apoi cu nota de platã într-o mânã , Luându-ţi banii iute , apoi plecând şi el Sã mai serveascã-n tihnã alt om , ori vreo bãtrânã Ce-ar mai avea bancnote ascunse-n portofel ! De-ai fi cerut o canã , spre-a bea de la izvoare Puţinã apã rece , ca omul obosit , Cu toţii ţi-ar fi dat-o , dar aşteptând cu-ardoare Sã scoţi din pungã banul pe care l-ai dosit ! Nici vorbã de dreptate atunci când n-ai bãnuţul Şi foamea te îndeamnã s-apuci pe “cãi lumeşti” , Cãci eşti închis în temniţi ca robul şi ca şuţul Pe care pretutindeni în lume-i întâlneşti , Iar preţul pentru hranã , l-a pus de-acum pe fugã Pe omul care-n grabã de-oraş s-a-ndepãrtat , Fãcându-şi semnul Crucii şi înãlţând o rugã Ca sufletul dintr-înşii sã fie-acum iertat ! Mergând apoi pe cale , vãzu o bãtrânicã , Zãcând neputincioasã , cu chipul rãvãşit , Având şi o cãsuţã cu o odaie micã Şi cu acoperişul în parte gãurit ! “-Eu Doamne-s în putere şi ştiu ce e uitarea” “Când lumea-i blestematã şi toţi îţi cer vreun ban !” “Ajutã-mã Preasfinte sã pot sã fac lucrarea” “Şi sã ajut o fiinţã aflatã la liman !” Aşa gândit-a omul şi se-apucã de treabã , Vãzând acoperişul ce-abia se mai ţinea Şi terminã cu dânsul , chiar fãrã nici o grabã , Spre fericirea fiinţei ce-acum se bucura , Iar dânsa se întoarse o clipã în cãmarã , Purtând în mânã banii ascunşi în buzunar Şi vru sã-i dea rãsplatã aceluia de-afarã Ce-i reparase casa cu-atâta sârg şi har ! Dar omul îi respinse , spunându-i cu rãbdare Cã nu pentru rãsplatã de-acum s-a ostenit , Dar c-ar primi în tihnã o binecuvântare Şi-o rugã de iertare de-un suflet osândit , Plecat spre cele sfinte , din iadul fãrã nume Sã-şi caute menirea în Sfântul Paradis , Sperând sã mai gãseascã o vietate-n lume Ce sã-l îndrume astãzi spre un atare vis ! Atunci , cu luare-aminte îl mai privi mãtuşa Zâmbindu-i dintr-odatã cu înţeles uşor , Şi dispãru ca fumul ce-nvãluie cenuşa Luând cu ea şi casa , spre cer plutind pe-un nor ! Se minunã cu fricã ‘cel om vãzând acestea , Şi merse mai departe , rostind cu glas tãcut Cã nu va spune sigur , cuiva de-acum povestea Trãitã-n ziua asta , cãci nu va fi crezut ! Ajunse la fântâna crescutã dintr-o datã Pe margine de drumuri , izvor alinãtor , Şi dãtãtor de viaţã , cu apã preacuratã , Dar fãrã vreo gãleatã spre-a fi de ajutor ! În jurul ei , la umbrã , stãteau din întâmplare Doi cerşetori în zdrenţe , cu mâna tremurând ! “-Cu Dumnezeu-nainte !” Le spuse cu-ndurare Venind , dar , omul nostru , pe cale tot umblând ! “-Eu nu am bani de-acuma , spre a vã da pomanã” “Şi-s prea sãrac în straie spre a vã îmbrãca !” “Dar vãd cã la fântânã acum nu-i nici o canã” “Spre-a potoli din setea celui ce-ar vrea sã bea !” “Voi lua acum cu mine un lemn scobit de mânã” “Şi-oi coborî-n afunduri , ca apa sã o scot “ “Spre-a fi ca niciodatã , un dar de la fântânã” “Creştinilor ce astãzi de sete nu mai pot “ “Iar de veţi vrea vreodatã sã mulţumiţi de-acestea” “Cuiva , de bogdaproste , cu Domnul sã vorbiţi “ “Îngenunchind în Faţa-I şi dându-I iute vestea” “Cã pãcãtoşii lumii sunt , iatã , pocãiţi !” Se bucurarã foarte cei doi de la izvorul Ce sta în pãrãsire , crezându-l toţi secat Şi lãudând pe Domnul , sorbirã din ulciorul Scobit în lemn de tisã , de-un trecãtor ciudat , Iar omul nostru vesel , purcese mai departe , Vãzând de-acum pe dealuri , cetate şi oraş , Cu metereze drepte , sclipind în soare-aparte Vestind cã mântuirea se aflã la doi paşi ! Ajunse cãtre searã la zidul cãtre care Tânjeşte-n timpul vieţii oricare muritor ! Bãtu senin în toaca aflatã la intrare Şi îi deschise uşa un chip surâzãtor , Ce-l întrebã-ntr-o doarã ce vânt acum l-aduce Prin locuri neumblate de om nemântuit ! El se-nchinã în faţa-I , fãcându-şi Sfânta Cruce Şi-I spuse-a lui poveste , sperând a fi primit ! “-Prea bine !” I se spuse ! “Pofteşte-acum cu Mine” “La Domnul ce-nsoţit-a din veacuri drumul tãu !” “Cãci El în Sfânta-I milã , S-a bucurat în Sine” “Vãzând cum pedepsirea te-a curãţit de rãu !” “Tot Domnul din cetate , te-a scos din murdãrie “ “Fãcând pe draci sã vadã cã tu te-ai cam schimbat !” “Tot El ţi-a scos în cale , oraşul dintr-o mie” “În care nici un suflet nu poate fi mişcat “ “Iar blânda Mãtuşicã , cu casa dãrâmatã” “Pe care-aI fericit-o , dorind rãsplatã-n cer” “A fost , precum se ştie , chiar Maica Preacuratã” “Punând la încercare un om cu trai mizer !” “Cei doi de la fântânã , cei una cu pãmântul ,” “Erau de bunãseamã doi “cerşetori” de soi :“ “Iisus Nazarineanul precum şi Petru Sfântul” “Pe care-l vezi în faţã prin Viaţa de Apoi ,” “Şi-acum , vom merge darã spre Domnul ce aşteaptã” “Sã vadã cum aratã un suflet mântuit” “Doar prin a lui putere şi prin credinţa dreaptã” “Ce-au transformat în înger un om nechibzuit !” Acestea fiind spuse , se îndreptarã iute Spre-o casã mititicã ce-n calea lor stãtea , Intrând de bunãseamã , cumva , pe neştiute În lumea fericitã ce-acum îi aştepta , Iar Domnul se întoarse-ntr-o clipã de tãcere , Spre ei , cãci ce vãzuse prin lume L-a mâhnit , Având în ochi şi lacrimi nãscute din durere , Dar şi o bucurie spre-un suflet izbãvit !

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]