Îmi aduc aminte de cerul oraşului
şi de fiecare casã veche în care dormea o pisicã
şi o umbrã în jurul unei cãni pline de ceai.
La fiecare colţ de stradã acelaşi om îmi dãdea bineţe,
eu neîntrebîndu-l niciodatã cine este şi de unde mã ştie.
Este ca şi cum ne-am asculta isprãvile dupã un lung potop,
în împrejurarea unui generalizat miros de mucegai.
Este ca şi cum am aprinde opaiţe şi felinare
pentru a merge înainte, pe urma peştelui,
poate chiar a strãvechiului leviatan, care şi-a fãcut bîrlog
la adãpostul unor pãduri submerse, în abisuri nebãnuite.
Stãteam în jilţul meu de bazalt, în piaţa publicã,
ofrandele îşi înţelegeau singure propria moarte,
nici o femeie nu nãştea fãrã semnul meu,
nici o buruianã nu se suia pe trupurile noastre fãrã cîntec,
şi totuşi strigam, prin moalele cuminte al apusului:
“Sînt cel mai singur dintre cei care au avut nesãbuinţa
de a-şi prezice drumul, sînt cel mai bine-crescut jandarm
al disperãrii noastre comune, vindeţi-mi paloşul acesta
nefolositor şi cumpãraţi-vã cu toţii libertatea,
acum, în ajunul splendidei mîntuiri!â€.
(Din volumul “Darwin, îmblînzitorul de iepuriâ€)
