La vîrsta aceea obişnuiam sã-mi pierd timpul prin port:
mai trãgeam cu praştia dupã umbre fugare, mai salutam
perscãruşii din containerele parţial descãrcate şi de pe
uriaşele baloturi legate în funii.
Într-o zi se apropie de mine unul mic şi cam trecut,
cu o figurã incertã, arsã de soare, şi-mi zice:
â€" Gata cu boieria, se-ntoarce pe tãrîmurile astea
bãtrînul Veniamin şi ne pune pieile pe ţevi şi pe garduri
la toţi! Bunul simţ n-a fost niciodatã cunoscut pe-aici în
datele lui profunde. Uitã-te, pînã şi cerşetorii de pe dig şi-au
uitat sfînta rugãciune, suduie ca birjarii şi considerã cã pomana
li se cuvine de drept… Noi, ãştilalţi, n-avem nici o soluţie,
ne ducem crucea cum putem â€" şi asta ar fi cam sarcina noastrã
curentã, în afara cãreia nu prea mai încape nimic.
â€" Şi cînd zici cã vine Veniamin ãsta, al dumitale?, îl întreb eu cam
într-o doarã, prea puţin convins de ivirea neaşteptatã a unei ordini
bruşte şi eficiente.
â€" E pe drum, rãspunde omul. În douã, trei zile e aici, negreşit.
Vine, el, bãtrînul Veniamin, şi-o sã-i ia mama dracu’ pe toţi, bãiete.
Ai sã vezi, o sã-ţi aminteşti vorbele mele în curînd…, mai zise,
şi se îndepãrtã încet, şoptindu-şi ceva de unul singur.
Eu mi-am şters o parã de cãmaşã şi, muşcînd cu poftã, m-am coborît
la apa în care aveam sã-mi petrec urmãtoarele ore pînã la amurg,
în încercarea de a ajunge, încã o datã, pe uriaşul lanţ al vaporului,
la ancora proptitã în nisip.
(Din volumul “Darwin, îmblînzitorul de iepuriâ€
Autor: Dragoş Niculescu)
