Picioarele mele lasã urme în pãmînt de mai bine
de o mie de ani.
Odatã, în acest oraş creşteau pãduri adînci şi animalele
trãiau în voie pe unde le era mai bine,
de aceea nu e departe ziua cînd ne vom aşeza cu toţii
cuminţi şi tãcuţi sã cioplim bucãţi de lemn,
fiecare cu propriul lui cuţit, gîndurile ne vor fi paşnice,
întoarse înspre nişte timpuri ale unui început îndepãrtat.
Nu se va întîmpla nimic cît încã se ridicã aburul bãlţii,
nu va îndrãzni nimeni sã se apropie de nemernicia şi de
bunãtatea noastrã,
sîngele îngroşat nu e decît o altã dimensiune a singurãtãţii,
cupolele acelea nu sînt decît lacrimile unei ierni argintii,
în fiecare scorburã existã cîte un pãianjen mai apropiat
de Dumnezeu decît cel mai sfînt clevetitor.
Marele înecat doarme întins peste pãşunile lui,
sã nu-l deranjãm, el e singurul cãruia nu i-a pãsat
de numele mãrii, el şi-a vãzut de treabã,
dar nici înapoi nu putem privi,
peste nici un umãr nu ne putem arunca privirea,
s-au înãlţat corturi peste fagurii de miere,
s-a abolit dreptul de a fluiera în vînt cu sufletul
numai luminã şi uşor ca frunza.
Pe drumuri nebãtute cîte un scaun gol aminteşte cã
minunile încã nu s-au încheiat,
în peşteri vomitã ulii bolnavi,
cei îndrãgostiţi încã se mai apleacã peste balustrada de aer,
şi iatã, şi iatã, în cele din urmã ne vom aduce aminte cã
frenezia originarã a lucrurilor nu a fost decît un val
topindu-se în nisipul unei plaje, pentru a se naşte din nou
undeva în larg, unde nu a pãşit niciodatã picior de om.
