E între noi un braţ de lemne,
Ce arde ca sã îl vedem,
Cu tot ce poate sã însemne
Cãderea noastrã în poem.
Şi-apoi mai e şi o ninsoare,
Dar focul arde chiar şi-aşa,
Chemîndu-ne pe fiecare,
Sã ne-ntîlnim sub fulgi de nea.
Voi fi acolo mai devreme,
Indiferent cînd ai sã vii,
Cu foc şi fulgi vom sta-n poeme,
Chiar dacã ai sã întîrzii.
Oraşul, tot, va fi departe,
N-om mai avea nicicînd vecini,
Doar o colibã, noi şi-o carte,
Şi-omãtul alb cãzînd pe vini...
Ascunşi în liniştea secretã,
Vom rîndui la propriul vers,
ÈŠntr-o iubire mai concretã
Decît un simplu fapt divers.
Dar iatã focul cã-i pe cale
Sã se sfîrşeascã fãrã noi…
Iubito, braţele-mi sînt goale
Şi strofa-i plinã de nevoi.
Şi n-am nici rimã fãrã tine ‒
Pãcat, cãci ninge-atît de gros…
O sanie fantomatic vine
Şi piere fãrã de folos…
Tu, amintirea mea ciudatã,
Pînã apari, încep sã scriu
O poezie-adevãratã,
Despre noi doi şi un pustiu.
Nu-i încheiere-n poezie,
Aştern ce pot pe fulgi şi-apoi
ÈŠn vers cãdea-vom pe vecie,
Cînd va sã fim iar amîndoi.
|
