Lui cine sã-i punã o vorbã bunã,
Pentru el cine sã se batã,
Cine sã-l susţinã în lumea asta, care a rãmas aici,
Odatã cu el
Şi dupã moartea lui,
Pentru Adrian Pãunescu cine are un cuvînt
Puternic şi curajos de spus,
Cine se încumetã sã-l apere pe Adrian Pãunescu
ÈŠn lumea pe care el a iubit-o,
Cãreia i-a dãruit atît de mult,
ÈŠn lumea care l-a nedreptãţit, atacat, condamnat,
ÈŠn lumea pe care a plîns-o şi îmbrãţişat-o,
În ţara pe care a cîntat-o de la Cozia la Sãlişte,
De la Alba la Dorna, de la Putna la Calafat,
Pe el, care ne-a arãtat cã de la Bîrca la Viena
E un drum frumos, dar cã mai e unul,
La fel de frumos, şi de la Viena la Bîrca,
Adicã înapoi,
El, care l-a cîntat pe Ştefan şi pe Iancu, şi pe Mihai,
El, care ne-a învãţat cã peste dureri şi trãdãri,
Peste chin şi laşitate,
Peste jertfã şi peste cãinţã
Mai existã, peste toate, ca o coroanã luminoasã
Ce le uneşte şi le topeşte,
Mai existã, mai existã totuşi iubire,
El, cel care şi-a purtat repetabila povarã
A talentului, a forţei, a patriotismului,
El care a înrîurit destinele muzicii folk româneşti,
El, care a pus sã se recite, fãrã fricã,
“Doina†lui Eminescu,
El, cel care i-a luat, fãrã fricã, în 1971, interviu lui
Mircea Eliade, în exil,
El, care a apãrat politic şi cultural vieţi şi istorii,
El, care a ars ca o torţã, dar şi ca o explozie
ÈŠn cultura românã,
ÈŠn sufletele românilor,
El, care a stors lacrimi,
El, care e cîntat pe strãzi şi în baie,
Şi în parcuri, şi pe scene,
Pe poetul român Adrian Pãunescu
Cine se încumetã sã-l apere mãcar acum,
Dupã moartea lui,
Cînd un nãmol vechi şi perfid încã mai lucreazã
În suflete şi în minţi,
Cînd invidia nu s-a ostoit,
Ci creşte, creşte cu timpul, cu nevoile,
Cu vieţile şi cu bãtrîneţile,
Nu se mai terminã niciodatã,
Nu se mai vindecã niciodatã
Aceastã boalã grea,
Rãul suprem al lumii?
Mã încumet sã o fac eu,
Deşi Adrian Pãunescu nu are nevoie de apãrare,
El are cãrţile pe care le-a scris,
El are poeziile pe care le-a scris,
El are destinele pe care le-a format,
Numele lui este apãrat de marea lui operã,
Ce pavãzã împotriva ignoranţei, invidiei,
Rãutãţii organice poate fi mai bunã decît scutul
Propriilor tale volume, înalte şi puternice ca nişte
Contraforţi de cetate,
Decît refrenele poemelor tale,
Care vin şi îţi înconjoarã numele ca o gardã personalã
De nebiruit acum şi în eternitate,
Decît pagina ta de poezie, pe care elevii şi studenţii
O învaţã în şcoalã, licee şi facultãţi?
Eu, Dragoş Niculescu,
De asemenea, poet român,
Vin, la şapte ani de la trecerea la stele
A lui Adrian Pãunescu,
De lîngã baricada cãrţilor şi poeziilor sale,
Sã îi spun cã nu este singur,
Sã îl susţin şi sã îl apãr în continuare pe Adrian Pãunescu
De tot rãul care încã mai existã în aceastã ţarã
Ce nu îşi uitã uşor propriul venin,
Sã îl apãr ca şi cum aş apãra cultura salvatoare
A acestui neam ce nu şi-a încheiat tributul
Şi sã le spun tuturor, în numele lui,
Cã peste blestem,
Peste blestem şi peste urã,
Peste suferinţã şi peste prostie,
Existã, de-a pururi, Adrian Pãunescu,
Existã, de-a pururi, iubire.
(Din volumul “Ȋn orice caz, trãimâ€
Autor: Dragoş Niculescu)
|
