Desfãşurare şi ţipãt, împotmolirea ceţii în creangã!
Îmi schimb numele pe întoarcerea lumii la matcã
atît timp cît nu mai bate nici un ceas
în coasta vreunui uliu,
cît nici unei disperãri nu-i mai este interzis
dreptul la cuvînt, la cererea nescrisã de milostivire.
Îmi întorc singur pãmîntul cu mîinile,
hohotiţi, hohotiţi peste desfãşurare şi peste ţipãt,
peste împotmolirea ceţii în creangã,
peste cei care nu vã pot rãspunde,
dar care au lãsat ceva în urmã,
peste statuia de paie a începutului
şi metrul pãtrat de urzici prãfuite al sfîrşitului!
Amintiţi-vã, amintiţi-vã în orice febrã a înserãrii,
în orice boalã a dimineţii,
cã avem aceleaşi douã mîini şi douã picioare
cu care cãlcãm pe podeaua sfîntã numitã ţarã,
cu care ne înecãm în orice balegã acrã
doriţi dumneavoastrã venitã de sus,
de foarte sus,
de unde se vede mizeria lumii amplificatã
de un miliard şi mai bine de ori.
Falnicã umbrã, canonul pielii ca rufã
în vîrful halebardei din lemn de vişin!
Oaselor acestora ostenite cu care vã vorbesc
şi care au vãzut atîtea la viaţa lor
daţi-le motiv de-a se mai preschimba o datã
în puşcã, în catafalc al dezertãrii şi fugii,
în spaţiul unei analize lucide,
dãtãtoare de mãsurã şi de salvare.
Voi, toţi cei plini de setea mea,
în numele vostru plesneşte în pîntecul ţãrmului
cîte-o vizuinã de înger, sub unghiile voastre
vrea sã-ncolţeascã vechea sãmînţã,
arhaica sãmînţã de roadã şi sînge a neamului.
Priviţi-mã:
îmi schimb culoarea între incertitudine şi viscol
dupã direcţia cea bunã a vîntului,
peste spaţiu se-nchinã un nor oţelit,
în liniştea oricãrui vis muribund îmi întind
braţele albe, ocrotitoare, ca nişte aripi mari
şi-ncep sã cînt, şi sã vã strig şi vouã:
cîntaţi, cîntaţi,
trebuie sã cadã o ploaie torenţialã şi lungã
peste desfrîu şi peste vinã,
peste singurãtate şi peste fricã,
peste glonţ şi peste înşelare,
peste tot semnul cel mare al crucii din noi!
