Pînã la urmã o sã se sinucidã şi ultimul faraon
contemporan,
nu mai gãseşte un loc cum trebuie pentru o piramdã
printre atîtea hoteluri şi turnuri de sticlã,
şi chiar dacã ar apuca-o ridicatã,
într-o zi, douã n-ar mai recunoaşte drumul pînã la ea.
Între timp, cei de rînd aşteaptã cu steagul alb în mînã,
pe malul rîului,
venirea delegaţiilor strãine binefãcãtoare,
gîştele au uitat sã mai anunţe salvarea cetãţii,
tiranii fluierã laolaltã cu mînuitorii de bice,
evoluţia omului din maimuţã şi, mai departe,
din mici formaţiuni gelatinoase nu aduce înapoi
nici un copil smuls de autoritãţi din casa pãrinteascã.
O, tu, Johann Sebastian Bach, bucurã-te, bãtrîne,
orga ta e greu de furat, cu tuburile ei uriaşe,
încã se mai poate cînta la ea,
o va mai auzi pesemne femeia publicã şi,
cuprinsã de remuşcãri,
îşi va dona blana cãminelor de bãtrîni,
sîngele Domnului va ploua direct în gura popilor
însetaţi,
în timp ce hoţul îşi va depune cheia francezã la muzeu
şi se va retrage în cuvioasã pustnicie.
Pînã şi jandarmii vor deveni iertãtori cu cei care,
adormind pe marginea trotuarului,
vor încerca sã mai audã încã o datã fantomaticul mers
al tramvaiului cu cai.
