Alo? Vã rog, veniţi, veniţi urgent,
Cãci România noastrã stã sã moarã,
Indusã-n coma unui faliment
De trãdãtori şi ticãloşi de-afarã!
Nu pot sã o ajut, sînt disperat,
N-am nici injecţie, nici medicamente,
Şi-o vãd cãzutã grav de tot la pat,
Ca-n pragul dispariţiei iminente.
N-aduceţi echipaj de specialişti,
Nici ambulanţieri în devenire,
Ci doar cîţiva patrioţi cuminţi şi trişti,
De prin pãmîntul gras din cimitire.
Doar ei mai pot salva acum ceva,
Cînd un popor întreg îşi face cruce,
Cînd nu mai ştie nimeni ce-o urma
Şi, mîine, ziua ce ne-o mai aduce.
Colonizaţi, distruşi şi umiliţi,
ÈŠndatoraţi şi comandaţi flegmatic,
Tot mai sãraci şi deznãdãjduiţi,
Trãim acest prezent urît, sãlbatic.
Cum sã putem, rãniţi, sã mai visãm,
Cînd ne-am vîndut hotar şi-i gol prin sate,
Cînd nici copii în burţi nu mai purtãm,
Speriaţi c-or dezerta-n strãinãtate?
Şi cum sã mai şi rîdem uneori,
Cu sînge muribund de patrie-n vene,
Cînd judecaţi sîntem de trei culori
Şi de mîndria unei foste steme?
Priviţi în jur: nu mai avem nimic,
S-au sãturat şi hoţii sã tot fure,
Iar de la plîns nu pot sã mai abdic
Vãzînd cum urşii plîng fãrã pãdure.
Globalizãri de Antihrist debil
Şi buzunare pline, blestemate…
Of, Românie, sfîntul meu azil,
Al fericirii veşnic condamnate!...
Ce vreţi, nebuni, o insulã-pãcat?
Latinitate-a unui vis romantic?
Nu mai au somn în ceruri cei ce-au dat
Cu sînge mîntuirii sens gigantic…
N-avem destin de veşnic sinistraţi,
Nu stãm la noi în ţarã cu chirie,
Nu ne-am trãdat noi morţii, nici pe fraţi,
N-avem abonament la silnicie.
Dac-o sã fie cazul o sã bem
Şi apa cea sãratã-a Mãrii Negre,
Sã mai spãlãm pãmîntul de blestem
Şi valuri blînde sã pãstrãm integre.
Şi de va fi nevoie vom lua
Cu toţii-n buzunare cîte-un munte
Şi-ncet, încet, cu el ne-om îngropa
Lîngã ai noştri sfinţi cu bãrbi cãrunte.
Voi nu-nţelegeţi cã noi stãm aici,
ÈŠmbrãţişaţi cu toţi, chiar şi pe-un petic
Din teritoriul hãrtãnit de brici
Al spaţiului carpato-daco-getic?
Cînd ne tãiaţi copac, ne amputaţi,
Cînd ne furaţi izvor, curgem în oase,
Şi chiar dacã nu protestãm, contaţi
Pe piepturile noastre duşmãnoase.
Calvar, cumplit calvar sã fii pãrtaş
La tragedia asta naţionalã,
ÈŠn care-aceleaşi victime şi laşi
Joacã în dublu rol pe-o scenã goalã…
Nici dizidenţi, nici insurgenţi, nicicum,
Anesteziaţi în fibra voastrã slabã,
Consideraţi c-aveţi un propriu drum,
Conştienţi de faptul c-aveţi mers de gloabã,
Cã vã tîrîţi deja pe un mormînt
Numit cum vreţi, ori patrie, ori ţarã
Şi cã v-aţi cîştigat, fãrã cuvînt,
Renumele de-a o fi tras pe sfoarã
Acum, cînd veşnicii ne mor la sat,
Cînd Ana ţipã înviatã-n ziduri,
Cînd Gruia lui Novac e tot plecat,
Cînd plînge Putna-n reci şi goale bliduri.
Alo? Salvarea? Unde sã veniţi?
Aici, la cãpãtîiul ţãrii toate,
Cãci lîngã ea vom fi mai liniştiţi
Şi poate cã, de-odatã, chiar uimiţi
Sã o vedem cum se ridicã-n coate.
(Din volumul “Ȋn orice caz, trãimâ€
Autor: Dragoş Niculescu)
