Mi s-a-ntîmplat un lucru-ngrozitor
De dureros, şi mare cît o lume:
Sã nu mai cred în propriul meu popor,
Pierzîndu-mi parcã şi hotar şi nume.
Un neam de bravi, de luptãtori-eroi,
Politicieni cu dragoste de ţarã,
Au dispãrut şi am rãmas doar noi,
Muşcaţi perfid, în suflete, de-o fiarã.
Ce s-a-ntîmplat şi unde ne-am pierdut
Credinţa sfîntã-n milã şi în bine?
Unde e frica-n Dumnezeul mut?
Cine icoana-n inimi şi-o mai ţine?
E totul laş în jur şi pãcãtos,
Rebut de vieţi, de fapte, de-mplinire,
Chirpici pe anii noştri, mocirlos,
Duşman unul cu altul este-n fire.
Şi omul crud, care-a trecut senin
Pe lîngã cel cãzut în plinã stradã,
Se face-a fi curat într-un cãmin
Ce nu-i pretinde-n nici un chip dovadã.
Din lemn sau piatrã, ziduri cad mereu
ÈŠn juru-acestui biet popor de neguri,
Ce-are destin din ce în ce mai greu
Fãrã pãmîntul lui, fãrã întreguri.
Popor trãind cumva în rana sa,
Neam parcã blestemat la suferinţã,
ÈŠn care ceas te-nchini la steaua ta
Cu lacrimi dureroase, de cãinţã?
Ciudatã jertfã v-a fost dat la rînd
Şi ţie, patrie, dar şi ţie, viaţã,
Sã vã sleiţi spre-un ideal, rãbdînd
S-aparã-acea mai bunã dimineaţã…
Am sã te izgonesc popor din tot
Ce prinãuntru poate sã mã doarã
Şi o s-o iau prin sînge cald înot
Doar spre nevinovata mea de ţarã.
Ce trist e sã te doarã-al tãu popor ‒
Rupturã cruntã-n carnea româneascã,
Şi pãsãri dorm pe-o lamã de topor
Pe care n-are cine s-o toceascã…
Mi s-a-ntîmplat un lucru fãrã leac:
Sã-mi simt poporul meu strãin de mine,
Dar cît mai am o ţarã şi-un copac
Nu-s singur pe pãmînt â€" şi-atunci mi-e bine.
