Zeii toţi au fost fãcuţi pereche,
Fiecãruia i-a fost sortit un om,
Unul fãrã-o mânã, altul fãrã o ureche,
Unul sã iubeascã-o dungã,
Altul sã iubeascã-un pom.
Şi cum zeii nu ştiau sã plângã
Şi omul lor era un laş
Unul altuia cereau o slugã,
Omul, rugãciunea ca pe-o pungã,
Zeul bãtrâneţea, cocoşatul uriaş.
Omul întâlnindu-şi zeul
În loc de dragoste, el prinde glas
Cu zeul îşi plãteşte geniul
Zeul omului sãrutã palma,
Omu-i leagã mâna de un ceas.
Zeul, mutilat prin expoziţii,
Prin urãri şi prin cântãri,
Umilit de inchiziţii,
Rãstignit de om în rame,
Plâns de sunete, de litere şi de culori.
Şi din vorbã-n vorbã,
Zeul pedepsit cu nemurire,
Şi din pipã şi din ciorbã,
ÄŽintr-un nor, în fum şi aburi
S-a schimbat pe nesimţite.
Zeul trist, lipit de un perete,
Transformat într-un pãcat,
Şi-a smuls mâna şi-o ureche,
De o lacrimã şi-a atârnat un lanţ,
Tânãr a zâmbit şi s-a culcat.
Dupã mii de ani şi-un chin,
Apar, atât de tânãr şi obosit,
Sprijinindu-mi palma de un zid,
Trezesc zeul şi-un sãrut,
Mi-a trezit tot braţul stâng.
De mult ce mi-a plãcut sãrutul
Cu braţul drept am început sã-i scriu.
Şi fiindcã îmi ştia tumultul,
În loc de buze, i-am simţit obrazul
Şi o za ce mã-ndemna sã-i scriu.
Şi am scris pe tot acel perete,
Şi l-am iubit cu-un scris urât
L-am astupat cu roşu şi cu verde,
Şi-n loc de obraz, simţeam doar varul
Şi în braţu-mi drept de om,
Îmbãtrâneau ... lacrimile unui zeu.
|
