Mã doare amintirea colţurilor
Ce-mi spunea cât sunt de tânãr,
Cum mã trezeam eu in puterea nopţilor,
Şi nici-un numãr nu avea astâmpãr.
Îţi amintesti si tu de colţurile tale?
Eram doi damblagii,
Cap in cap şi spate-n spate,
Dansam, pe rugãciuni de tablagii.
Când tu şase, când eu patru,
Când tu patru, când eu doi,
Eu mai sãream în hãu vreo-un metru,
Tu te roteai cât pentru amândoi.
Ce idioti!
Ne suflau, ne sãrutau,
De la bunici pân la nepoţi,
Ne scuipau şi ne-aruncau
Şi tu râdeai cu feţele pãtrate,
Iar eu rãdeam cã tu râdeai,
Punctele mi le lãsãm pe spate,
Tu dupã puncte te-ascundeai,
Ei ne rugau sa fim la fel,
Iar noi,
Pe rând,
Ciredã şi o boabã piper.
Ah, ce mã dor colţurile,
Şi când se-ndreaptã iarba,
Mã mai muşcã şi mã târâie,
Din când în când furnicele,
Dincolo de locul unde banca,
Mi-a lovit în toamnã falca.
Mai aud zornãituri,
Dar sunt de sticle sparte,
Sau de tocuri de sandale,
Mai aud zdrãngãnituri,
Între douã lemne goale
Şi cum cuburile se aud doar în pereche,
Poate eşti şi tu prin iarbã
Şi mã rog,
Furnicile sã dea în streche,
Sã-ţi mai ating odatã,
Colţurile,
Şi punctele-adunate-n salbã,
Ascunsã dupã puncte,
Punctele ascunse-n iarba.
|
