Eu nu-ţi pot spune cãror zei sã te închini,
Fruntea ţi-e plecatã pe cotoare,
De ştiam cã paginile îţi vor fi surghiun,
Cãrţi nu-ţi luam cu bucurie,
Te-nvãţam pãmânt şi cai şi vie.
Eu nu-ţi pot spune cãrui cer sã îţi strigi dorul,
Tu numai sã-ţi ridici privirea,
Lasã pietrele si praful, ce-ţi astupã cotul,
Tu copile, bãrbat în toatã firea,
Eu bãtrân şi scund, primeşte-mi ocrotirea.
Eu nu-ţi pot spune unde-ai sã gãseşti hotare,
În care sã îţi laşi trecutul sã se-îmbete,
Cu timpul demisec, in pahar nu în pahare,
Tu copil atât de plin de hibe,
N-am crezut cã vei trãi cu voce tare.
Eu nu-ţi pot nici mãcar vorbi de patimi,
Pe-ale mele, le-am fãcut surcele.
N-am putut le stinge nici cu lacrimi,
Crezând cã te voi proteja de ele,
Te-am iubit atât de mult copile,
De mã dor plecatele-ţi pupile.
Te-ntrebam de cand erai copil,
Te-ai bucurat si tu vreodatã?
Tãcerea-ţi mi-a raspuns si-acum te vãd umil:
De bucurat, te-ai bucurat,
Cãci ai primit oftatul cã rãsplatã.
Pot numai sã îţi spun cu viaţa-mi toatã,
De azi, de tine tu vei fi strãin,
Chipul ei va fi plãcerea toatã,
Numai gustul ei fãrã pelin,
Doar mirosul ei sublim,
Amintirea ei? Dulcele venin,
Glasul ei? Ecoul tãu de chin,
Pleacã şi în spate am sã-ţi vin
Sã tac si sã îngân al tãu suspin.
|
