Stînd pe-o bancã dintr-un parc de capitalã, ochii mei rãtãcesc o vreme pe bucata de pãmînt din mijlocul aleii, bine delimitatã de bordurile ca nişte gratii de-nchisoare pentru flori, verdeaţã şi arbuşti, şi pentru micile vieţuitoare neajutorate ce-au picat intr-o plasã de-a cãpcãuni. Se vede cã totul e atent îngrijit, şi cu toatã dragostea!, ca nu cumva sã creascã-n voie...
Sufletul meu plînge-amar o fracţiune de-amintire; e suficient atît, pentru cã vine din adîncuri. ...iar ochii mei pleacã la plimbare mai departe.
Dincolo de închisoare se zãreşte-un rînd de bãnci frumos aranjate, aliniate una de alta egal cu distanţe aşezate-n fund pe ea - pe bancã! -, bãnci vopsite-ntr-un verde-al speranţei şi-al pãdurilor strãvechi, orientate cu faţa-nspre mine şi cu spatele-nspre ...o altã închisoare; sau e aceeaşi? ...nu ştiu.
Pe fiecare bancã în afarã de restul şade vreun bãtrîn sau vreo bãtrînã, singuratici, uitîndu-se cu toţii la mine sau drept înainte. Atunci mã uit şi eu la ei sau drept înainte. Dar tot uitîndu-ma la ei, pe rînd şi pe-ndelete, mã vãd pe mine, pe rînd şi-n variante diferite. ...şi, fãrã sã mã ridic de pe bancã, mã ridic totuşi de pe bancã şi pornesc. ...iar de jos de unde stau mã vãd pe mine cum, trecînd direct prin mijlocul aleii mult iubite de-a cãpcãuni cu plase şi sacoşe grele-atîrnã, (cãci de ce sã mai ocolim?), cãlcînd pe borduri, pe grilaje şi de-a dreptul din stîngul pe-nchisoare, iar în final... pe dulcele pãmînt strãbun... mã duc sã mã-mprietenesc cu mine.
...şi eu mã uit la ei, la mine sau drept înainte, ...iar ei se uitã la mine, la ei sau drept înainte.
