Într-o noapte în care era de fapt zi, un domn mai serios decît mulţi alţii, dar cam tînãr ca sã poatã fi crezut un domn întreg, mergea hotãrît în faţa mea! ...nu foarte grãbit totuşi, cãci un costum fixat de perete îl acoperea pînã sub cravata cãlcatã în picioare de o mamã, de o sorã sau de vreo iubitã-nchipuitã. În fine:
Cum pãşea şi el aşa cu greu
în costumul lui cel scump
am vãzut cu ochii mei
cum o patã de pãmînt
s-a uscat pe el cîndva
şi aş zice cã demult.
Mi s-a fãcut inima cît un purice cînd am vãzut ce se întîmplã. Pata se afla jos pe pantalon, în interiorul piciorului strîmb şi îl trãgea pe tînãr vizibil sub pãmînt...
Am vrut o clipã sã îl strig! Sã îi spun cã are o patã pe picior, sã îl ajut cumva! ...dar nu mai aveam cum, era prea tîrziu pentru el, pata se uscase.
Apoi mi-am dat seama cã nu existã timp, iar clipa binevoitoare nu a fost nici ea realã.
Chiar şi-aşa, în timp ce-am clipit din nou (şi nu altãdatã), l-am vãzut pentru ultima oarã.
...dupã un timp, pãmîntul l-a-nghiţit şi doar cravata a rãmas.
...dupã un timp, costumul s-a întors.
Adãugare necesarã: în timp ce scriam aceste învãţãturi din mers (cãci aşa se prind ele mai bine), o doamnã mai în vîrstã cu baston mã tot întrecea - la mers - cît eu mã mai opream pe treceri de pietoni, cînd scrisul mã forţa cu drag - sã mã opresc - iar ea, cînd o întreceam iar eu, crezînd c-o urmãresc special pe ea, a-ncercat sã se grãbeascã, cu o privire de complice aruncat-ã-n spate-nspre mine, ca sã ţinã pasul cu cravata şi nu a cãzut; atunci mi-a devenit şi ea dragã dintr-o datã, dar a trebuit sã plec mai departe-n oraş.
