Nu vreau sã mã plimb prin lumea lor dupã legile mele. Nu vreau sã mã vadã. Mi-ar face loc, s-ar da la o parte din calea mea, iar dupã ce-am trecut s-ar strînge inapoi ciorchine de deştept şi s-ar uita la mine îndãrãt mergînd cu pasul meu nepãmîntean, pînã cînd unul n-ar mai suporta... s-ar desprinde din, ar veni fugind turbat spre mine şi m-ar ucide.
Şi nimeni n-ar plînge...
Dar n-am ce sã fac. Nu am cum sã mã ascund, se vede în privire, în mers, omul care nu mai e din aceastã lume. Se cunoaşte pur şi simplu. Aşa mã holbam şi eu cîndva, cu dorinţe asasine, la cei care ne pãrãsiserã deja. Nu ştiam pe-atunci cã ei nu mai sunt cu noi, ca noi. Doar simţeam comoara dinãuntru, bogãţia lor... Voiam fãrã sã ştiu ce ei gãsiserã şi eu nu. Dar nu mã puteam lua pe mine de la ei.
Nu ştiam pe-atunci de ce voiam sã-i ucid, acum ştiu. Voiam de fapt sã mã ucid pe mine ca sã-mi fac loc mie.
